exercitiu de sinceritate VII

Greu atarna cuvintele si le primim mereu ca pe niste palme. Am invatat sa nu mai ascultam si ma intreb ce ne mai atrage, in schimb, atentia. Ceea ce spunem sfredeleste adanc in ego-uri si ne frange in doua de parca ar veni sfarsitul lumii sub chip de potop, mai ceva ca-n ultimul film cu si despre Noe.

Devenim mai slabi, pe zi ce trece si incercam sa ne ridicam la loc, din zi in zi. Nu ne indreptam, de multe ori, spre nicaieri si nici nu ne mai temem ca nu avem vreo directie. Doar atunci cand ne amintim, ne coplesesc toate, doar in scurtele momente in care stam doar cu noi.

Si acele momente sunt rare fiindca ni se face frica de linistea din jur si de ceea ce am putea auzi in sfarsit: cele mai sincere ganduri ale noastre si cele mai mari temeri.

Ne inchidem in incaperi pe care le decoram cu lucruri in care ne regasim numai pe jumatate: dupa moda vremii si nu dupa pofta inimii. Si nu ne mai intelegem si nici nu ne mai cunoastem cu adevarat.

Ne privim de la distanta sau de la apropiere nu cu inima, ci cu ochii unei minti in care si-au facut loc prejudecati sau obiceiuri rele. Ma tem zilele acestea de departari, de decizii pe care le iau dintr-o oboseala a incercarilor repetate. Nu vreau sa mai repar nimic si nu mai vreau sa-mi pese.

Si ma tem de aceasta oboseala care ne face de multe ori sa ne curbam sira spinarii ascunsi sub patura si sa iesim de acolo doar cand e prea tarziu, cand trecut-au deja doua razboaie mondiale si cand din strada Mantuleasa n-a mai ramas nimic.

Si e gresit, imi spun, sa te lasi prada acestui sentiment, dar pana la urma cat sa lupti cu oameni care, la fel ca si tine, vad la fel de putin si simt aceeasi oboseala care ne-a cuprins pe toti?

Asa ca mi-e frica de ceea ce as putea decide sau, mai bine zis, chiar de hotararea de a nu mai decide nimic.