stii ca...

mi-e frica de cuvinte? mi-e frica sa ti le mai spun fiindca oricum nu o sa le auzi? sau, daca le auzi, te vor rani? asa ca, uite, a ajuns sa-mi fie frica de ele. le scriu aici, cu grija, dupa ce il cantaresc pe fiecare in parte: sa nu doara, sa nu zgarie, sa nu raneasca. mi-e frica de ele desi le-am iubit de cand am invatat sa rostesc pentru prima data.

apoi le-am scris, mai ca nu mi le-am scris si pe piele, desi nu e timpul trecut, nu-i asa, poate ca voi scrie candva, pe un umar, iubire etc. dar pana acolo, uite, le protejez de mine, sa nu ti le spun, sa nu le mai scriu, sa nu le mai rostesc.

pe urma, a inceput sa-mi fie frica si sa le mai aud. fiindca unele dor, fiindca altele zgarie, fiindca unele lasa urme pe care nimic din ce-ai mai putea spune pe urma nu le-ar putea sterge. asa-i ca si tie ti-e frica de cuvinte?

si stii ce-am facut? am lasat muzica sa le ia locul. am lasat muzica sa inceapa sa scrie peste brate, peste amintiri, peste tot ce-am rostit vreodata. am lasat muzica sa acopere ceea ce nu mai putea fi spus, dar cel mai important e ca muzica a sters ce nu putea fi uitat.

si nimic, nimic din ce-ai putea spune, nimic din ce-ai putea rosti, nu are aceasta putere: de a sterge, de a vindeca, de a insenina.

sigur, uneori zambesti cand citesti ceva. alteori, plangi. dar cred ca ai plans mai des cand ai ascultat ceva si alteori ai simtit ca nu poti suporta un anumit fel de muzica. l-ai simtit prea apasator si, vezi tu, nimic nu are atata putere precum muzica.

daca totusi gasesti altceva, altceva care sa inlocuiasca toate cuvintele care nu pot fi sterse, scrie-mi. daca nu, trimite-mi un cantec. va functiona mai bine.