Aproape un an

Şi nu chiar, de când am scris ultima oară aici. Am citit mult, dar nu suficient, cumva trăind cu impresia că prea puţin mai poţi îngrămădi între ore, zile şi şăptămâni discuţii despre cărţi şi, totodată, dorindu-mi să fac asta din ce în ce mai mult. Însă zilele trec, au un ritm al lor pe care îl cunoaştem cu toţii atât de bine, doar să te închizi într-o cameră, să tragi jaluzelele şi să te prefaci că-i toamnă, mereu toamnă, şi că tu eşti în concediu, mereu în concediu. Timpul preţios, destinat doar nouă, liber, cum ne place să-l îndulcim, trebuie extras, presat, stors întocmai ca o lămâie deasupra ceaiului fierbinte de roiniţă. Vor exista zile în care vom face atât de multe, vor exista şi zile în care nu vom face mai nimic. Însă ne formează cu adevărat numai zilele pe care le umplem nu cu nimicuri, ci cu lucrurile care ne sunt cele mai apropiate sufleteşte, diferite penru fiecare dintre noi. Zilele acestea trec între rândurile lui Ali Smith şi gândurile lui Saint-Exupery. Se simte că e toamnă şi nici n-a trebuit să trag jaluzelele.