zâmbeşti, zâmbesc

Chopin, Chopin. e butonul meu de transformat cuvintele, e liniştea mea pe care vreau să o regăsesc atunci când scriu. sunt notele, sunt clapele, sunt sunetele inconfundabile pe care le-aş putea reproduce oricând dacă aş şti să când la pian. bine, recunosc, am învăţat jingle bells iarna trecută la un pian de jucărie. Nocturnele sunt, pentru mine, cântul nesfârşit al unei nopţi de iarnă. o noapte plină de stele, zăpadă şi ger. o noapte infinită în care nu se clinteşte nimic, în care nu se întâmplă nimic, în care suntem adormiţi şi ascultăm, prin somn, Chopin, Chopin.

Hai. Să valsăm neîncetat pe muzica asta compusă pentru sufletele din alt veac. Să ne dumirim inimile asupra unei lumi care nu mai există. Să le spunem, să le arătăm, că a existat o vreme în care toamna era toamnă şi iarna era iarnă. Iar noi eram, cu toţii, nişte oameni pe care astăzi îi mai regăseşti doar în fotografii vechi, roase de vreme sau înmuiate de lacrimi. Am cunoscut şi oameni care nu mai îndrăgesc nimic din trecut, nici chiar din cel pe care nu l-au cunoscut. Îmi spun că n-au cum să îndrăgească prea multe nici din prezent şi nici din viitor.

Scriu. Pentru un spaţiu care nu mai e al nimănui, un virtual din care n-a mai rămas prea mare lucru, dar în care am încredere că va şti să-şi recompună paginile.

Intermezzo în care am exilat pisoiul în bucătărie pentru că mieuna teribil şi risca să trezească din nou copilul.

Şi cam atât.