oare îmi pierd inspiraţia dacă mai scriu aici

 am început să scriu din nou. pentru mine, pentru cititorul ideal, dar mai ales pentru cel nevăzut. în primul rând pentru mine. muzica e cel mai bun vin inventat vreodată. clişeic, ieftin, spuneţi-i cum vreţi. dar e în ea o beţie de neegalat. probabil că asta n-ar da bine într-o poezie. mă gândesc azi la oameni care nu mai sunt. care au dispărut cu totul de pe faţa pământului. apoi mă gândesc la senzaţia asta a noastră de permanenţă, continuu între viitor şi trecut, între ceea ce n-am ştiut să fim şi ceea ce n-avem habar cum să ajungem. preţios e timpul acesta pentru mine. timpul scrisului, al recunoaşterii. un timp pe care-mi promit să-l sculptez cu totul altfel. un timp pe care mi-l datorez şi pe care uit să-l extrag. citesc nebuneşte, lacom. pe de o parte, mă privesc şi-mi spun că am crescut. că o viaţă de om se împarte în nenumărate secvenţe. dar am datoria de a şlefui ce e de şlefuit. de a continua ce e de continuat. va urma. 

e amuzant

 

găsesc în a scrie despre cărţi o plăcere extraordinară. mintea, recunoscătoare pentru exerciţiu, îşi savurează fiecare victorie. retrăiesc în mijlocul cărţilor, în miezul lor în care eşti forţat să pătrunzi atunci când se cere mai mult de la tine, atunci când treci de obişnuinţa lecturii pentru a descoperi mai mult, din ce în ce mai mult. şi, în paralel, alte rânduri se scriu prin caiete, cărţi întregi sau fragmente date uitării, promisiuni făcute altor oameni, acum anihilate. dar ce bucurie să ajungi la vârsta la care eşti înconjurat doar de prieteni care-ţi respectă deciziile strict legate de a scrie sau a nu mai scrie o anume carte. ce bucurie să ştii că, în sfârşit, s-a încheiat fragilitatea imatură a legăturilor "primejdioase". mă văd aproape ca un mic bătrân cu pipă, satisfăcut de teancurile de cărţi din jurul său şi de nepoţii din preajmă. bineînţeles, realitatea ar putea înfăţişa şi o bătrână, dar probabil că, din pasiune pentru Dickens, mă imaginez că sunt el la bătrâneţe. descopăr plăcerea de a da peste autori noi pe care nu i-am citit niciodată până acum. nu vreau să privesc în urmă şi să mă cutremur că în anii trecuţi nu i-am citit pe toţi aceştia. mai e timp, imi spun, dar, în orice caz, nu mai împing listele de lecturi până la vârsta la care, îmi imaginam, ar fi ideal să-i ofer din timpul meu şi lui Proust. printre picături, fragmente de seri, secvenţe de nesomn, la lumina lămpii sau în ibooks, cu nasul vârât sub pilotă, citesc cu o ardoare pe care, îmi amintesc bine, am mai crezut-o pierdută cândva în prima tinereţe. căci, să ne înţelegem, la treizeci şi un pic de ani abia dai cu nasul de viaţă şi încerci să înţelegi cum stau lucrurile. viaţa e compusă din momente suave, din gesturi mici şi frumoase, din acele secunde care întregesc suişurile şi coborâşurile oricărei vieţi. acolo se află esenţa frumosului, în felul în care reuşiţi să strecuraţi un vin de calitate, o ciocolată fină, o cafea fierbinte, o oră matinală, o plăcere nocturnă, o muzică neîntreruptă în cele mai fine boxe din lume, un gângurit de copil, o mânuţă strânsă pe stradă, în soarele amiezii, în timp ce cântaţi, la unison, un elefaaant seee legănaaaa...