De ce merg aproape săptămânal la teatru

Nu reuşesc întotdeauna, dar încerc să nu uit. Un prieten m-a rugat să-l anunţ când mai merg. Ştiu că mi-ar fi de două ori mai greu să mai ajung fiindcă ştiu cât de greu îmi este mie să mă organizez şi să nu uit când a trecut săptămâna.

Retrăiesc fictiv momente pe care-mi imaginez că le-au trăit oamenii în interbelic. Respir aerul parfumat, urmăresc cu nesaţ sclipirea paietelor în lumina difuză a sălii de spectacol. Ascult foşnetul şi aştept primele "bătăi de gong". Vă rugăm să opriţi funcţionarea telefoanelor mobile.

Regăsesc, de fiecare dată, în fiecare sală, oameni care par să creadă încă într-o lume a frumosului, a spectacolului, a unor valori similare care ne scot, până la urmă, din casă şi ne ţintuiesc pe scaun într-o sală de spectacol. E respectul meu pe care-l datorez unor oameni dintr-o categorie aparte care simt că riscă să dispară încet-încet.

Şi merg, reamintindu-mi, de fiecare dată, emoţiile de după cea mai recentă piesă de teatru care a schimbat ceva în mine. Şi-o să spun că Însemnările unui nebun şi Amalia respiră adânc sunt unele dintre cele mai bune piese văzute în ultimii ani, alături de Omul cel bun din Seciuan, o piesă bine lucrată. Nu ştiu dacă pot să o compar cu Faust, din anumite privinţe, dar o s-o compar. Faustul lui Purcărete va rămâne una dintre cele mai impresionante piese.





E mai fadă o săptămână în care nu am mers la teatru. Rămâne acolo parcă un mic gol pe care n-am reuşit să-l umplu. Poate e o dependenţă şi, dacă e, mi-aş dori să fie din ce în ce mai puternică. Nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea.