Ca de martie

©verde ursuz, Cluj, 2013

De multe ori, ca să pot să aud cu adevărat liniştea, trebuie să dau muzica mai tare. Doar aşa simt că pot, în unele momente, să mă-ntorc la mine, la ce e important, la ceea ce există, de fapt, dincolo de ceea ce gândesc sau simt într-un anumit moment.

Mi-am dat seama de dimineaţă, în timpul unei convorbiri telefonice (aş reveni oricând la telefonul fix, doar că-i greu să fii pe dos într-o lume suficient de haotică încât să nu-ţi mai dea voie să trăieşti şi fără telefonul mobil), că oricât de adult ai fi, oricât de mulţi ani de înţelepciune ai aduna, tot mai poţi să greşeşti, tot mai poţi să uiţi de cel de lângă tine şi să te superi singur crezând că te-a supărat altcineva.

M-am dat un pas înapoi urmărind firul conversaţiei care s-a derulat de unul singur. Mă dau un pas înapoi şi atunci când, aşa cum bine-a scris Murakami la un moment dat, dacă nu pricepi fără să fie nevoie să-ţi explic, n-o să pricepi nici după ce-ţi ofer o explicaţie! Adevărat, fals? Eu cred că e cât se poate de adevărat. Testat, pe viu. Cuvintele înseamnă foarte puţin dacă le pui pe aceeaşi balanţă cu faptele.

Ieri am reînţeles că există tot ceea ce trebuie să existe. Cum uit, ce uşor uit. Şi cât de uşor alunecăm cu toţii pe panta fricii. Şi ce greu urcăm înapoi. Laborare omnia vincit. Am scris şi-am şters, dar e chiar aşa. Cu condiţia să ne placă ceea ce facem.

N-am o încheiere. Aceasta a fost doar o mică pauză, între prima şi a doua cafea pe ziua de azi.