În linişte

mai amân un pic plecarea. mă gândesc la cartea din geantă. la cum mai târziu mă voi ghemui pe canapea şi voi citi, cu ceaiul de busuioc alături. la cum voi termina articolul pe care l-am început aseară, la cum mi-au dat iar lacrimile când mi-am amintit de Eugene Ionesco. mă simt de două ori copil, cum spunea un personaj de-al lui Pavese. sunt mai copil azi decât atunci când eram mică.

exerciţii de imaginaţie. cine vorbeşte mult îşi toceşte instinctele de luptă. ce luptă? cu cine? ce luptă se mai dă în afară de cea pe care o duc cu mine, în afară de cea pe care fiecare om o duce în sinea lui? dar acum măcar nu mai e război, ai mai câştigat, s-au mai încheiat nişte bătălii. lupta asta are parfum de rozee. pardon, de azalee, dacă tot e aici, în dreapta mea.

să te iubesc. dar cum? azi n-aş putea să mai iubesc doar de dragul de-a iubi. de dragul gândului. mi-am pierdut răbdarea, exerciţiul jocului, s-a dus strălucirea gândului. dacă înfloresc teii, lasă să înflorească pentru întâlnirile noastre întâmplătoare, nu pentru promisiunile certe pe care ni le spunem, ni le scriem, ni le bătătorim în palme ca să reuşim în cele din urmă să ne amăgim singuri.

şi totul, până la urmă, nu e decât o joacă a unui om de două ori copil.

şi ce e cu adevărat prostesc e faptul că acest copil e unul foarte credul, unul care te priveşte în ochi şi crede, unul care te priveşte în inimă şi-atunci nu mai aude.

şi copilul ăsta nu mai creşte fiindcă nu vrea să fie adult. aşa a hotărât într-o zi.