noi nu ne mai cunoastem nicicum, noi nu ne-am cunoscut niciodata

nu mai avem ce sa impartim, nu avem cum sa impartim sau sa ne oferim reciproc lucruri de care niciunul dintre noi nu are nevoie. noi nu avem ce sa mai descoperim unul la celalalt daca niciodata nu ne-am dorit, de fapt, sa ne cunoastem. noi nu mai avem sa ne spunem nimic si, ce e mai grav, e ca acum ne e frica sa ne impartim tacerea.

nu te-ai fi gandit vreodata ca pana si linistea poate sa iti faca rau, ca pana si ceea ce n-ai simtit te poate ajunge din urma, ca un blestem vechi pe care fiecare om il poarta cu sine de dinainte de a se fi nascut. noi nu ne-am cunoscut niciodata, noi nu ne-am nascut.

in lumile noastre sunt usi in spatele carora ne ascundem si rasuflam usurati. chiar si daca ciocane cineva, o sa ne prefacem ca nu suntem acasa. si, mai apoi, spasiti, vom recunoaste ca eram totusi acolo, cu respiratia intretaiata, cu ochii inchisi, asteptand ca totul sa dispara, ca totul sa treaca. eram si nu eram, ca-ntr-un moment obisnuit al existentei noastre.

spune-mi, in timp ce iti tii mana pe inima, ca nu mai crezi in absolut nimic din ceea ce exista deja si ca ai uitat sa-l pictezi pe dumnezeu. ca acolo unde exista un chip azi nu mai exista nimic si ca acolo unde inainte se afla un inteles azi te-ai indepartat de orice ar fi putut sa aiba sens. spune-mi ceea ce vreau sa aud ca sa pot merge mai departe.

nu rostim adevarul fiindca nu-l cunoastem sau l-am ingropat mult prea adanc. priveste cerul, dar tocmai de cer ne temem fiindca ne aminteste sa iubim. si-atunci ne plecam fruntile, mai obositi ca niciodata, catre acelasi drum pe care il cunoastem deja, batatorit de ganduri. drumul cel trist al fiecarei zile.