Cu cât scrii mai mult, cu atât gândurile tale sunt mai sincere cu tine. Cu condiția, desigur, să fii atent la fiecare cuvânt pe care îl pui pe hârtie, să știi că e al tău, că e un cuvânt care te salvează și nu te trădează. Fiindcă riști, la final de pagini, să descoperi că povestea nu e a ta, că e una scrisă pe de rost, învățată din alte cărți, din frici, scrisă cu greșeli. Fiecare cuvânt trebuie, așadar, să fie al tău și să fie sincer pentru a ajunge la finalul poveștii de care să fii mândru.
Zilele acestea sunt cele din urmă de primăvară. O primăvară falsă, una care ne-a făcut să credem că vom avea, până la urmă, parte de o lună de mai cu cireșe și tei înfloriți. Ne-a ocolit, iar noi am așteptat, cuminți, o minune.
Dar ce descoperiri mici nu se fac la adăpostul caselor, pe vreme ploioasă. Și ce plimbări nu poți face, totuși, când ultimele picături se scutură din nori. Și cum te poți întoarce spre tine, convins că vei putea, într-un final, să-ți scrii povestea.
