ziua în care a imitat că vorbeşte la telefon

sigur că mi-e dragă mai ceva ca ochii din cap. şi încerc, în acelaşi timp, să fiu obiectivă, ca să pot să o ajut, cel puţin când va mai creşte, acolo unde va fi nevoie. însă, până atunci, eu sunt cioara şi ea e puiul şi azi, la un an şi două luni, m-a imitat când vorbeam la telefon: tocmai răspunsesem, iar ea a luat telefonul ei galben de jucărie, şi l-a dus la ureche şi a început să strige: "daaaa, daaa!". pe un ton serios, ai fi zis că e chiar enervată că interlocutorul nu-i răspunde. ne-am amuzat teribil şi, în acelaşi timp, m-am bucurat să văd că se prinde deja de astfel de lucruri. asta ca doar câteva minute mai târziu, când se plimba prin casă (musai să se plimbe cu câte un obiect în mână), a luat balsamul de buze şi a început să se dea cu el (avea capacul pus) fiindcă mă văzuse pe mine dându-mă cu el, dar cu zile în urmă, nici nu ştiu când. înregistrează tot, nici nu-mi dau seama. cred că abia acum încep să-mi dau seama. sigur că trimite pupici, face cu mâna în semne de la revedere, dar cred că deja sunt fireşti pentru vârsta aceasta, deşi fragedă, ştiu. tot sunt uimită şi bucuroasă şi tot mi se par cele mai frumoase gesturi şi bezelele ei cele mai dulci.

in other news, de dimineaţă am condus până la kaufland, ne-am luat ciocolată faină pentru paşte, am mers la poştă, s-a dormit de prânz căci somn de dimineaţă n-a fost să fie din motive de food shopping, iar la amiază am făcut pâine cu leurdă. trei pâini, ca să fiu mai exactă. bună, cred că-i nemaipomenită cu unt. cel mai mult mi-a plăcut că a ieşit exact consistenţa potrivită, crustă crocantă şi nu foarte groasă, rumenită bine, culoare faină, aerată, crescută şi făcută şi la mijloc. a mâncat şi ea, iar asta e mereu o mare bucurie.

am început să citesc "În spatele blocului" de Mara Wagner (vă invit să-i citiţi şi blogul, scrie minunat). eu am găsit cartea în format fizic la librăria Eminescu (au şi site), pe alte librării online nu am reuşit să o mai găsesc. e o carte tare faină, sunt la jumătate, dar am îndrăgit-o de la primele pagini. am aşteptat mult să o citesc, era pe un wishlist care se prelungea la infinit, dar cred că şi cărţile, la fel ca şi oamenii, ajung la tine la momentul potrivit. m-a dus înapoi în copilărie, pe când aveam vreo 12-14 ani, în tot acel interval în care eşti încă un copil şi, totuşi, simţi că te îndrepţi spre ceva mai serios, spre un tărâm necunoscut care te sperie şi te atrage în egală măsură. fermecătoare momente în carte, emoţii pe care aproape că le uitasem sau nu mi le mai aminteam ca atunci, iar Mara reuşeşte cu o precizie de invidiat să repună în scenă totul, să te facă să simţi că ai din nou vârsta aceea şi nu, nu e obligatoriu să fi crescut în comunism ca să rezonezi cu romanul. o să vă placă, e pur şi simplu fermecătoare.

închei fiindcă se apropie miezul nopţii şi tare-aş vrea să mai strecor puţin netflix până când voi auzi că mă strigă cineva "mama".