scrie. fără să priveşti, fără să simţi, fără să înţelegi. fără să vrei să adânceşti prea mult lucrurile. nu ajungi oricum aşa, cu una, cu două, la tot ceea ce contează cu adevărat. la miezul lucrurilor, nu aşa cum poţi ajunge la ele prin scris. pentru asta trebuie să călătoreşti într-o adâncime pe care nu o cunoşti decât dacă vei continua, pentru ÎNTOTDEAUNA, să redescoperi lumea. ce cuvinte. aproape un nonsens dacă n-ar cuprinde, în realitate, atât adevăr. paradoxul a tot ceea ce există. cum spuneam, miezul lucrurilor. esenţa invizibilă, dar conştientă, ca o inimă caldă. 

Mai puternic ca niciodată

te-aș întreba cu ce semne vii, ce însemne porți,
cine a făcut să vedem noaptea ca pe o biserică netencuită
luminată doar de speranțe și muzică
cine a presărat un destin atât de departe
cine pune la încercare tot ceea ce facem
și noi ne punem la încercare și eu, iată,
fără să știu, el viaje,
și cu ce forță, cu ce hotărăre,
reconstruirea interioară
biserica fortificată cu jazz și o voce
care străbate timpul și viața
când ne aparținem mai mult ca niciodată
el viaje, trebuie să facem și călătoria asta care ne face oameni
oameni la care te uiți și zâmbești și de care te îndrăgostești fără să-i fi cunoscut vreodată
el viaje și nopțile noastre luminate de stele
de lumini dintr-o altă țară
și câte, și câte vor mai veni
el viaje, eu cum nu m-am cunoscut niciodată,
dar cum mi-am dorit dintotdeauna să fiu

am venit aici pe-ascuns

de-acum două zile, orbitor, volumul I. lucrez, oarecum, încă nu am început, am amânat, iată, pentru a reveni aici, munca pentru un atelier. dar e acolo, scriu aici şi revin. şi vine şi a cincea ediţie a clubului de carte. şi e atâta fericire în lucrul ăsta încât nu ştiu cum să-l descriu. cum a apărut, cum de s-a închegat atât de bine, cum de toţi oamenii aceştia minunaţi. acum am dimineţile mele cu mine, dimineţile mele care încep uneori de la 6, e întuneric afară, iubesc liniştea străzii când ies din casă, liniştea pe care nici măcar cele două staţii de metrou nu o tulbură. aştept primăvara, aştept vremea aceea în care la 6:30 o să mă pot îndrepta spre birou, mi-e atât de drag locul acela, felul în care s-a transformat totul, recunoştinţa pe care o simt şi care este, şi ea, greu de explicat. ne apropiem de lansarea cărţii. aş mai fi putut scrie, cred, încă o sută de pagini. but done is better than perfect.
şi-acum mă întorc spre creativitate, zona asta de cald, de inimă, de drag, de tot ceea ce cunoşti cel mai bine despre tine. căci nimic nu se poate fără.
am străbătut acum vreo două săptămâni două dintre bulevardele mele preferate, cu muzica în căşti, cu privirile oamenilor care păreau să-mi zâmbească, iubeam toate clădirile, toate fragmentele, toate momentele. lumina mea preferată, muzica mea preferată, plimbările mele preferate. ştii cum uneori simţi că zbori?

mai puţin acum, când e gheaţă. şi vreau primăvară, multă primăvară. şi muzica mea care hrăneşte creativitatea şi care mă face să îndrăznesc mai mult.

tinereţea noastră constă în sentimente şi-n felul în care trăim, iubim, sperăm. şi, mai ales, în felul în care ştim să ne descoperim din nou şi din nou, mai mult şi tot mai mult. mi se pare că mai am atâtea de cucerit, de înţeles. curiozitatea mea a crescut, descopăr o femeie pe care abia o întrezăream acum mulţi ani, o admiram de la distanţă. şi-acum distanţa dintre mine şi cine voiam să fiu se micşorează, dar în acelaşi timp rămâne constantă. mă apropii în timp ce continui să merg mai departe, tot mai departe.

e un timp pentru toate. şi cum simt că a fost timpul pentru această carte, aşa ştiu că va fi timpul pentru ficţiune, dar altfel, fiindcă acum citesc din nou, mult, neîntrerupt, nefragmentat, scriu, luminile, momentele, propoziţiile care se strecoară în somn sau odată cu primele gânduri ale zilei au revenit toate la mine.

promisiuni

am descoperit anul acesta trupa "furniture". piesele lor sunt senzaţionale, din ele îmi extrag cu uşurinţă beţia dansului, plăcerea care-ţi inundă inima, secundă cu secundă. nu sunt multe piese care pot face asta, dar cele care reuşesc îţi rămân acolo, amintiri pe viaţă.

azi, de dimineaţă, în timp ce eram în cafeneaua în care mi-am scris cea de-a treia carte, m-a lovit un dor nebun de Ionesco, de Pessoa şi de Cărtărescu la un loc. ce lux, mi-am zis, să pot sta aici. sorb cu nesaţ fiecare fărâmă de timp în care pot sta acolo, cu manuscrisul în faţă. e o carte de non-ficţiune. mulţi o vor judeca. nu-mi pasă. aşa se pot naşte, mai departe, cărţile mele. aşa pot renaşte eu, din nou şi din nou.

cartea de ficţiune apare deja. o să apară. deja o simt, o aud cum îmi dă târcoale, dar e timidă, încă mult prea timidă. e adevărat, între unele cărţi trebuie şi să trăieşti un pic. dar cel mai mult, cred, între două cărţi, trebuie să citeşti şi să scrii. şi să asculţi muzica inimii, fragmentele acelea de fericire pură pe care apeşi "repeat", "repeat", "repeat".

nu-mi pot explica bucuria muzicii cum nu-mi pot explica fericirea scrisului. nu aşa cum am simţit toată vara aceasta cât am scris cartea. ştiu că unii numesc asta "starea de flux". şi ştiu că mi-a luat vreo zece ani să ajung să o simt. sau poate că tot ce am scris vreodată, de la primele propoziţii stângace m-a adus aici. recunoscătoare, cu lacrimi în ochi, fericită că scriu, atât de fericită că scriu.

e dificil să sondezi totuşi în tine, la orice vârstă. nu eşti niciodată acelaşi, întotdeauna descoperi un om nou. dar e un joc plăcut, un exerciţiu folositor. mai ales dacă-ţi place de omul pe care-l descoperi, din nou şi din nou, în tine. mai ales dacă ştii să-i dai mâna şi să vă împrieteniţi.

am văzut "pădurea spânzuraţilor" aseară, la teatrul naţional, un spectacol de radu afrim. mi se pare că între seara trecută şi dimineaţa acestei zile s-au scurs deja luni de zile. am fost sau n-am fost acolo? mi se pare că am fost ca prin vis. să fi fost glasurile acelor bătrâne care cântau dumnezeieşte? eu n-am ştiut, nu mă avertizase nimeni. am plâns din prima secundă în care una dintre ele a început să cânte. hei, ăsta da început de piesă. abia pe urmă mi s-au oprit lacrimile, trei pe un obraz, doar două din celălalt ochi. lacrimi mari, sincere, lacrimi care s-au înnodat rapid în barbă, lacrimi pe care nici nu m-am sinchisit să le şterg. ce dor mi-a fost de teatru. ce stranie senzaţie să nu te simţi totuşi acolo. probabil că e o magie care se pierde atunci când nu e exersată. sau poate nu erau astrele aliniate cu zodia (;)).

azi m-am abţinut de la a merge la cărtureştiul aflat la doar două minute de cafeneaua mea. îmi propun să mă trezesc de la 6, zi de zi, pentru a citi. am nevoie de o astfel de hrană, de o astfel de linişte, de o astfel de inspiraţie. liniştea primelor ore ale dimineţii, incomparabilă. mi-aş putea poate bea şi cafeaua, prima cafea a zilei, în timp ce o prepar pe cea de-a doua ca să o iau cu mine. mă gândesc des la locul acesta virtual. între cine sunt acum şi cine eram s-au scurs milenii. şi, totuşi, ceva, un sâmbure visător, un miez al omului care scrie şi care-l iubeşte incomensurabil pe Ionesco a rămas. şi uneori doar de asta ai nevoie.