promisiuni

am descoperit anul acesta trupa "furniture". piesele lor sunt senzaţionale, din ele îmi extrag cu uşurinţă beţia dansului, plăcerea care-ţi inundă inima, secundă cu secundă. nu sunt multe piese care pot face asta, dar cele care reuşesc îţi rămân acolo, amintiri pe viaţă.

azi, de dimineaţă, în timp ce eram în cafeneaua în care mi-am scris cea de-a treia carte, m-a lovit un dor nebun de Ionesco, de Pessoa şi de Cărtărescu la un loc. ce lux, mi-am zis, să pot sta aici. sorb cu nesaţ fiecare fărâmă de timp în care pot sta acolo, cu manuscrisul în faţă. e o carte de non-ficţiune. mulţi o vor judeca. nu-mi pasă. aşa se pot naşte, mai departe, cărţile mele. aşa pot renaşte eu, din nou şi din nou.

cartea de ficţiune apare deja. o să apară. deja o simt, o aud cum îmi dă târcoale, dar e timidă, încă mult prea timidă. e adevărat, între unele cărţi trebuie şi să trăieşti un pic. dar cel mai mult, cred, între două cărţi, trebuie să citeşti şi să scrii. şi să asculţi muzica inimii, fragmentele acelea de fericire pură pe care apeşi "repeat", "repeat", "repeat".

nu-mi pot explica bucuria muzicii cum nu-mi pot explica fericirea scrisului. nu aşa cum am simţit toată vara aceasta cât am scris cartea. ştiu că unii numesc asta "starea de flux". şi ştiu că mi-a luat vreo zece ani să ajung să o simt. sau poate că tot ce am scris vreodată, de la primele propoziţii stângace m-a adus aici. recunoscătoare, cu lacrimi în ochi, fericită că scriu, atât de fericită că scriu.

e dificil să sondezi totuşi în tine, la orice vârstă. nu eşti niciodată acelaşi, întotdeauna descoperi un om nou. dar e un joc plăcut, un exerciţiu folositor. mai ales dacă-ţi place de omul pe care-l descoperi, din nou şi din nou, în tine. mai ales dacă ştii să-i dai mâna şi să vă împrieteniţi.

am văzut "pădurea spânzuraţilor" aseară, la teatrul naţional, un spectacol de radu afrim. mi se pare că între seara trecută şi dimineaţa acestei zile s-au scurs deja luni de zile. am fost sau n-am fost acolo? mi se pare că am fost ca prin vis. să fi fost glasurile acelor bătrâne care cântau dumnezeieşte? eu n-am ştiut, nu mă avertizase nimeni. am plâns din prima secundă în care una dintre ele a început să cânte. hei, ăsta da început de piesă. abia pe urmă mi s-au oprit lacrimile, trei pe un obraz, doar două din celălalt ochi. lacrimi mari, sincere, lacrimi care s-au înnodat rapid în barbă, lacrimi pe care nici nu m-am sinchisit să le şterg. ce dor mi-a fost de teatru. ce stranie senzaţie să nu te simţi totuşi acolo. probabil că e o magie care se pierde atunci când nu e exersată. sau poate nu erau astrele aliniate cu zodia (;)).

azi m-am abţinut de la a merge la cărtureştiul aflat la doar două minute de cafeneaua mea. îmi propun să mă trezesc de la 6, zi de zi, pentru a citi. am nevoie de o astfel de hrană, de o astfel de linişte, de o astfel de inspiraţie. liniştea primelor ore ale dimineţii, incomparabilă. mi-aş putea poate bea şi cafeaua, prima cafea a zilei, în timp ce o prepar pe cea de-a doua ca să o iau cu mine. mă gândesc des la locul acesta virtual. între cine sunt acum şi cine eram s-au scurs milenii. şi, totuşi, ceva, un sâmbure visător, un miez al omului care scrie şi care-l iubeşte incomensurabil pe Ionesco a rămas. şi uneori doar de asta ai nevoie.