scriu din camera-bibliotecă, nu s-au schimbat prea multe și, în același timp, totul s-a schimbat. e suficient să revii în același loc virtual ca să te poți privi cu aceeași pereche de ochi. e un exercițiu facil, dar ai totuși nevoie de puțin curaj pentru asta, doar în caz că descoperi că, în realitate, nimic nu mai e ce a fost. vezi însă că lucrurile se schimbă mai puțin și mai greu decât își imaginează oamenii. mai bine zis, decât ne temem că se schimbă. ar fi, fără îndoială, mai ușor, să vedem că nu suntem atât de diferiți. cert e că întotdeauna o să ai nevoie de muzica potrivită. alegi piesa greșită și pierzi tot. 

mai degrabă, doar locurile virtuale nu mai sunt ce-au fost. și-au pierdut savoarea, și-au pierdut intimitatea unui spațiu sigur și, totodată, expus. privitorii au existat dintotdeauna, pe margini, cu degetele încleștate de peretele subțire de sticlă din spatele căruia ne plăcea să ne scriem nopțile. doar că acum îndrăznesc să strige la tine, să-ți spună unde nu ai pus punct sau virgulă. acum pot să muște. 

nici vorbă de așa ceva acolo unde scrii ca să nu te citească nimeni. și e, în orice caz, cu mult mai ușor atunci când asculți aceeași muzică pe care s-a scris. misiune imposibilă, dar salvatoare. 

jurnal de bord

 suntem patru acum și încă plimb pe limbă propoziția: am doi copii. chiar dacă treci prin ele, chiar dacă jonglezi zilnic cu tot ce înseamnă viața în pandemie, te trezești dincolo și privești la ei, doi copii ai tăi, doi copii pe care tu i-ai făcut, doi omuleți mici, parte din tine, urmând să crească oameni mari, să-ți tot spună mamă. e o frumusețe aparte a vieții, întotdeauna greu de pus în cuvinte. 

e util acest jurnal "de bord" pe care l-am ținut atâția ani și pe care, timid, încerc să-l hrănesc acum atunci când pot. dorința e alta, e aceea de a exersa scrisul în orice formă a lui, de a vedea cum sunt azi și în ce direcție o pot lua anumite fraze, anumite idei.

dar e bine, e un pas înainte. am redus lista de lecturi, mi-am micșorat unele obiective ca să fac loc altora. oare o să mă descurc?

mintea mea derulează un viitor de care am grijă, atât cât pot, în prezent. e o recuperare a unui sine care se împletește însă cu cine sunt acum. și pare-mi-se că am mai crescut un pic, că am făcut față unor lucruri cu brio, că eforturile mele există, chiar dacă nu se văd întotdeauna. 

scriu când și cât doarme matei, pregătesc cronica pentru ziar, fur timpului rânduri și mă întreb, timid, dacă doar mi se pare sau încep să văd rezultatele muncii din ultimii doi ani.