când vântul suflă cu atâta putere încât te ascunzi şi mai mult sub pătură şi nu mai vrei să pleci...

n-ai mai vrea să pleci. aş putea să creez o lume imaginară în care totul ar fi perfect, în care eu aş fi perfectă, în care tu ai fi perfect. în care îmbrăţişările s-ar pierde printre aşternuturi cu miros de zăpadă şi frig. de seara până spre dimineaţă. n-ai mai vrea să pleci când cafeaua ar avea aroma perfectă sau când ceaiul ar fi cel mai bun pe care l-ai băut vreodată. n-ai mai vrea să pleci când ai descoperi că tot ceea ce contează la un om este privirea pentru că nimic nu te lasă mai bine decât ea să îi citeşti în suflet. dar cum noi nu suntem perfecţi, nu ne pasă niciodată nici de cuvinte, nici de priviri. în căutarea perfecţiunii, rătăcim la nesfârşit, ameţiţi de amintiri ale unor iubiri trecute şi de noi dezamăgiri.