Let me ask you this

ar trebui să ne mulţumim cu mai puţin? să "lăsăm de la noi" în speranţa că vom fi fericiţi? să închidem ochii şi să ne lăsăm luaţi în braţe de cineva care nu ar aduce decât instabilitate emoţională? ei bine, dacă mă întrebaţi pe mine, nu. în primul rând, nu ar trebui să lăsăm pe nimeni să ne convingă că nu merităm ceea ce ne dorim. şi, mai apoi, fericirea e acolo, dar nu o să apară dacă renunţăm pentru că pur şi simplu e mai uşor aşa, în braţele lui, în braţele ei. prin urmare, nu ar trebui să ne mulţumim cu mai puţin. cumva, undeva, ar trebui să găsim întotdeauna puterea de a merge mai departe fără să avem impresia că ne irosim viaţa prin această continuă căutare. ce s-ar fi întâmplat dacă cei mai mari scriitori ar fi renunţat să scrie pentru că nu reuşeau de la bun început? şi poate nu e cel mai bun exemplu, cu siguranţă, nu e, dar ce s-ar întâmpla dacă ne-am trăi viaţa renunţând continuu în loc să mergem mai departe şi să devenim mai puternici? şi oricât ar suna de clişeic, se întâmplă. fericirea nu înseamnă suferinţă, fericirea nu înseamnă lacrimi şi, ce e poate cel mai important, fericirea nu înseamnă compromisuri. fericirea nu înseamnă să ajungi cu inima făcută zdrenţe în braţele cuiva şi să spui "am obosit, aici rămân". fericirea înseamnă să te trezeşti cu inima împăcată, să zâmbeşti ştiind că persoana de lângă tine nu te-ar face niciodată să suferi şi că nu a trebuit să lupţi din răsputeri pentru privirea aceea care acum îţi înseninează dimineţile. fericirea înseamnă să fii liniştit de la început şi până la sfârşit. fericirea nu înseamnă că nu există lacrimi din când în când. dar fericirea înseamnă liniştea împăcării, cu remuşcările şi sinceritatea fără de care împăcările nu ar trebui să existe. fericirea nu se câştigă prin certuri care duc în cele din urmă la ură. fericirea există, altfel nici nu ar fi purtat un nume.