aici, pe lume, suntem puţini

mi-am deschis gândurile şi inima din nou. trupul se transformă, totul se transformă. vinul umple fiecare venă, răsună zdrobitor bjork dintr-un vinil cumpărat dintr-un loc de la care mi-am luat în seara aceasta la revedere, cărămidă cu cărămidă. mi s-au desprins braţele şi privirea şi inima de locul cel mai drag din lume după cea de-a doua casă. mă apropii în timp ce mă îndepărtez şi mă înghite răul şi mă las pradă bolii şi viselor rele. m-ai abandonat şi-ncerc să-mi amintesc că doar eu îmi fac rău. aici am închis, aici am deschis, aici au rămas urme pe paharul de vin, ce bine că se spală uşor. aşa ne vor fi toate nopţile, cu bjork şi urme care se spală uşor, cu cearcăne pe care le vom ignora a doua zi ca şi cum nici nu ne-am fi întâlnit cu doar o noapte în urmă.

suntem ceea ce alegem să nu regretăm.

sunt eu, poate nu ştii, dar azi mi-am regăsit iar contururile şi-am întins mâna către oglindă şi-am şoptit că mă iert pentru a mia oară. cunosc cel puţin zece oameni care-mi spun pe alt nume, de ce mă strigaţi aşa cum eu nu v-am spus niciodată că mă numesc, nu ştiu de ce nu m-aţi întrebat, dar de aceea nici nu o să vă recunosc vreodată. cunosc cel puţin zece oameni care-mi spun pe alt nume.

îmi întind braţele către virginia woolf atunci când dimineaţa nu mai eşti aici şi te trezeşti mult mai devreme, cu o noapte mai devreme decât mine, cu un zâmbet cu câţiva ani întârziere. poate dumnezeu îşi întinde mâinile ocrotitoare şi mă ţine în viaţă, poate îşi râde de noi, eu nu-l văd, aşa blasfemiatoare cum sunt, fără voia mea. iartă-mi golurile şi renunţarea şi nepăsarea şi durerea, iartă-mi privirile tulburi preţ de care lumea se pierduse într-un pahar de vin, o ţineam în pumni, nici eu nu mai ştiu. am învăţat doar că e foarte uşor să nu-ţi mai pese şi am învăţat că omenirii i-ar fi fost mult mai bine într-o noapte veşnică a celor mai senine şi sincere gânduri. poate e din cauza stelelor sau din cauza vinului, dar nu ne-am spus niciodată cuvinte mai sincere şi nu ne-am iubit niciodată mai mult.

în definitiv, all is full of love. deschidem fereastra larg şi ascultăm bjork. în definitiv, all is full of love.

totul pare nesfârşit

Ţi-ai imaginat vreodată că dacă faci un pas înainte ajungi exact în locul în care ţi-ai dorit? E certitudinea că mai ai puţin. În acelaşi timp, în inimă începe să îţi bubuie o tobă sau un orologiu vechi de o sută de ani. Mintea ta nu mai percepe realitatea ca pe ceva tangibil, ci numai ca pe un înveliş de plastic în care se înfăşoară ca să-şi apere goliciunea sufletului şi să se protejeze de noroiul umbrelor pe lângă care trece zi de zi, fără să distingă nimic clar.

Să simţi că acelaşi pas spre linişte ar putea fi un pas în gol, nu pentru că destinaţia n-ar fi una sigură, ci pentru că trupul tău nu te mai poate purta spre nicăieri, pentru că ţi-ai pierdut forţele, inima îţi bate din ce în ce mai încet, iar cuvintele celorlalţi se transformă într-un vâjâit supărător. Umbre care foşnesc lângă tine, asta sunt oamenii. Nu vrei nici aici, nici dincolo. Fiecare pas pe care îl faci este purtat numai de gândul că obiectivul tău e altul, că nu vezi pe unde mergi şi, cu toate acestea, cărarea este mereu aceeaşi - un cerc.

Străinii din fiecare zi se adună în ore din după-amiezile obositoare, strângeri de mână şi numere de telefon pe care nu ştii dacă le vei mai apela vreodată îţi răpesc gustul unei înserări pe care ai fi vrut să o trăieşti la sute de kilometri depărtare. Mirosul puternic de cafea îţi aduce lacrimi în ochi doar pentru că face partea din lumea de care te agăţi acum cu ultimele puteri. Te întrebi unde s-a ascuns un trecut recent şi cum de poţi să strângi în pumni doar o fărâmă din ceea ce, în momentul prezent, pare să fie similar cu a trăi.

Ai cere - dă-mi, Doamne - o întâmplare fericită sau o mână care să şteargă sentimentul că aparţinem unui trecut. Hai, hai, hai.

photos by ioana

durerile dispar şi apar la orice vârstă

cu toată cafeaua şi ceaiurile şi cu tot vinul din lume, premoniţii, îmbolnăviri, subţieri, micşorări, pagini nesfârşite ale unor cărţi în care începi să-ţi cauţi sfârşitul şi apropierea de punctul ultim pe care l-ai simţit şi în trecut, dar de care ţi-a fost teamă. îl primeşti acum cu toată fiinţa ta. zbaterea neîntreruptă a unor aripi invizibile, undeva în plămâni. mici zgârieturi pe care ţi le lasă încercarea nereuşită de a păstra aparenţa cuiva care încă se potriveşte peisajului năucitor şi jalnic al unei vieţi mărunte de zi cu zi. simţi durerea care-ţi apasă adânc pieptul, simţi sfârşitul în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, dar mergi în fiecare zi pe acelaşi drum pentru că renunţarea la firul pe care-l ţii cu degete din ce în ce mai subţiri e singura legătură cu lumea asta. adevărul cel mai dureros este că ai vrea să pleci chiar acum, simţi că ai vrea să-ţi petreci luni întregi într-o deplină singurătate, fără prieteni, fără telefoane, fără alţi oameni faţă de care să trebuiască să te prefaci că te potriveşti. în realitatea mea, nu vorbesc. în realitatea mea, nu vă văd. în realitatea mea, nu mănânc. în realitatea mea, sunt cu totul altcineva. în realitatea mea, am spart lanţurile astea care mă ţin acum, aici, spre destinaţii înşelătoare în fiecare zi.



în realitatea mea, timpul se scurge altfel. în realitatea mea, supravieţuiesc. înaintez. nu pe drumul acesta pe care-l aplaudă străinii, ci în visul care mă secătuieşte zi de zi. înaintez în vis în propria mea realitate. mie nu-mi trebuie oameni, nu mi-au trebuit niciodată. mie nu-mi trebuie voci care să mă smulgă din vis. nu eu mă ţin pe loc, ci ei. aş vrea să fac puţin pauză, să apăs pe un buton şi să ne revedem peste mult timp, eu întoarsă din vis, cu  înfăţişarea propriei realităţi.

mici mici mici mici de tot

©Cornelia Gaie (verde ursuz si suzee)

atâţia paşi am făcut către mine însămi încât drumul a devenit dintr-o dată ceţos şi ambiguu. dar nu mi-a luat mult să-mi regăsesc urmele pe străzile încinse ale unei veri care nu pare să se mai termine. cer ajutorul unui dumnezeu în care nu m-am hotărât dacă să cred din nou sau nu şi-l rog să-mi ofere ce ştie că simt, dar nu pot defini. şi-i mai mulţumesc, aceluiaşi simţământ care există în tot şi pe care-l simţim şi mai puternic atunci când privim răsăritul, pentru ceea ce mi-a oferit până acum. sunt eu, mă regăsesc, sunt linii clare peste care nu am călcat. conturul meu e limpede, altfel înnebuneam.

un pic mai mare, cu un pic de îndoială în suflet, un pic de amar pe vârful limbii pe care ţi-l lasă un sărut la o oră nepotrivită. un pic de teamă trezită de curajul de a mă fi aruncat spre gol. dar acum liniştea revine treptat. cu urme mici, zgârieturi, inima vrea să se îndepărteze şi mai mult de oraşul în care n-a mai rămas nimic din oameni.

omul invizibil

©verde ursuz

mi-am uitat gândurile în timp ce pregăteam cafeaua. fereastra larg deschisă, la fel de întunecoasă, dă spre acelaşi zid umed, cu ferestre mici, în care au fost înghesuite borcane, paste de dinţi, periuţe vechi, conserve goale, pungi mototolite şi pline de praf. o viaţă.

ţi-e teamă că toamna s-ar putea să nu mai vină niciodată. ţi-e teamă de durerea din piept. ţi-e teamă că acesta este tot binele din lume sau că acesta este tot răul. ţi-e teamă că nu ţi se vor mai vindeca niciodată semnele, alergiile, sinuzita. ţi-e teamă că îţi pregăteşti în zadar o cafea bună, otravă. ţi-e teamă că ceaiurile sapă în tine o boală, adâncă. un hău. ţi-e teamă că iubeşti viaţa. te temi că c.s. lewis s-ar putea să aibă dreptate şi că e mai important ca cerul să existe decât ca noi să ajungem la el.

ţi-e teamă că eşti singura din lume care ştie că luarea unei hotărâri e una dintre cele mai uşoare hotărâri din lume. (omul duplicat, jose saramago)

ţi-e teamă că ai realizat prea puţin sau prea mult din ceea ce, de fapt, nu contează. ţi-e teamă să-ţi faci bagajele şi să pleci. ţi-e teamă de cele 144 de pastile pe care le-ai înghiţit în ultimele două luni. ţi-e teamă de oameni, de chipuri, de cuvinte, de sentimente seci, de resentimente. ţi-e teamă şi-apoi zâmbeşti uitându-te la pozele unor oameni care nu mai sunt lângă tine şi-ţi spui că, în definitiv, nu eşti un om rău. nu mai ştii ce înseamnă resentimentele şi uiţi şi ierţi pe toată lumea în afară de tine.

"acolo unde lipseşte curajul, nicio altă virtute nu poate supravieţui decât întâmplător" (c.s. lewis). şi nu-i nevoie să te opreşti ca să ştii că eşti la jumătatea drumului şi că ai avut curaj şi că ţi-ai luat inima în palme şi-ai ţinut-o, zece minute, în bătaia soarelui şi a vântului. ţi-e teamă că drumul ăsta e prea lin şi ţi-e teamă să recunoşti de ce vrei să pleci pentru totdeauna. ţi-e teamă să spui că nu mai ai încredere în nimeni şi că nu mai crezi în cuvintele nimănui decât în ale tale sau în cele care au trecut prin botezul timpului. ţi-e teamă să ştii că ai dreptate şi că vei găsi dincolo liniştea pe care aici ţi-o tulbură cei în care nu mai ai încredere.

bine v-am regăsit.