sensuri noi

poţi crede foarte mult timp că te afli în locul potrivit. îţi poţi chiar spune că eşti lângă omul iubit, că ai ceea ce vrei, că totul e bine. din această linişte iese însă în unele cazuri la iveală o nemulţumire, mai întâi slabă, ca o ploaie măruntă de toamnă, mai apoi din ce în ce mai puternică, în stare să doboare la pământ copacii. şi pe urmă începi să cauţi fiindcă deja nu mai poţi sta locului. acel bine şi-a pierdut definiţia, şi-a pierdut înţelesul.

binele niciunuia dintre noi nu seamănă atât de mult pe cât ne-am dori cu binele nostru. de aceea, nu numai că n-ar trebui să ne mai întrebăm de ce un om nu e mulţumit cu "binele" pe care îl vedem noi, ci nici să nu mai credem că binele nostru ar trebui să fie suficient sau la fel de plăcut pentru o altă persoană. suntem tentaţi, de multe ori, să credem că ceea ce simţim ar trebui să se reflecte şi din direcţia opusă, orbiţi de propria persoană şi de propriile sentimente. micul nostru univers ne sufocă nu doar imaginaţia, ci şi empatia şi bunul simţ.

pentru că să ai bun simţ se traduce şi prin a fi capabil să te pui în pielea celuilalt şi de a reuşi să vezi lucrurile din altă perspectivă. iar dacă nu reuşim, iar adevărul se încăpăţânează să rămână undeva la mijloc, prins între două ziduri pe care comunicarea nu le poate dărâma, e cel mai bine să pornim în direcţii diferite.

să revin însă la ceea ce ne face să dăm cu nasul de acest bine pe care începem să-l căutăm din nou. îl găsim după ce, pentru o vreme, facem lucrurile de care ne-a fost frică sau de care nu ne-am crezut în stare. şi multe dintre acestea capătă înţelesuri noi. ajunşi cu o treaptă mai sus faţă de unde ne aflam ieri, vom vedea lucrurile atât de diferit, încât vom înţelege inclusiv că noua perspectivă e datorată unei munci pe care am (re)descoperit-o recent şi pe care, ajunşi la o vârstă un pic mai înţeleaptă, am reuşit să o ducem la un nivel mai înalt.

nu munca pe care o depui cu ajutorul altor oameni te împlineşte cel mai mult, ci cea pe care o faci de unul singur, cea pe care o scoţi la lumină după multe zile în care nicio hotărâre nu a părut să fie cea bună. e ca atunci când, după multe relaţii nepotrivite, omul pe care îl iei de mână este, prin definiţie, binele pe care îl căutai. doar că, de data aceasta, nu e o persoană, ci un proiect miraculos.