VI

VI
Intunericul se lasa peste oras. Pe strazile de la periferie, cainii se adunau la colt de strada adulmecand gunoaiele stranse acolo in timpul zilei. Mergea abatut, cu capul in jos, numarandu-si pasii. Din cand in cand, ii venea greu sa mearga. I se parea ca i se impleticesc pasii sau ca pamantul il trage in jos cu o forta prea mare. Nu si-o putea scoate din minte. Mai devreme in tramvai inchisese ochii incercand sa isi imagineze altceva, dar nu ii venea in minte decat glasul acela pe care il cunostea atat de bine. Si ca si cum nu ar fi fost suficient, ii revedea mereu privirea, o surprinsese privindu-l. Ea nu il mai iubeste. « Iubireanuexista », chiar ea i-a spus asta toamna trecuta. Cate alte iubiri mai avusese de atunci ? Niciuna. Poate ea era cea care avea misiunea de a-l face sa inteleaga ca el era sortit singuratatii. Dar la urma urmei, de ce sa o creada ? Cu siguranta exista cineva si pentru el. Sa o creada ar fi insemnat sa isi planga de mila, sa se dea batut, sa nu mai caute iubirea.
Ajunse aproape de casa. Pasii il purtasera pana aici mai repede decat de obicei. Se opri in fata cladirii inalte, cu ferestre mari si verzi. La etajul cinci doar o fereastra era cufundata in bezna. Era a lui. Pe el nu il astepta niciodata nimeni. Acum pana si drumul cu tramvaiul il intrista. Se saturase de singuratatea asta care il transforma sigur, isi dadea seama de asta, devenea din ce in ce mai morocanos si mai nervos. Se certa cu prietenii din te miri ce, uneori se trezea suparat si intreaga zi nu il mai vedeai zambind. Urca pe scari. Nu ii placea sa urce cu liftul. Era o incapere prea mica in care sentimentul singuratatii se acutiza intr-atat incat devenea de nesuportat. Urca grabit, fara sa stie de ce. Poate ca tocmai din cauza asta nici nu isi cunostea vecinii. Pana in fata usii aproape ca ramase fara suflare. Isi scoase cheile si bajbai cateva clipe in intunericul holului. Apasa clanta si impinse usor, iar mirosul de ceai tasni afara prin deschizatura proaspata. Intra fara sa aprinda lumina si inchise usa. Ramase in picioare, in mijlocul camerei. Se uita spre fereastra mare care ocupa aproape jumatate din perete. Se indrepta spre un scaun vechi de lemn de pe care vopseaua verde se curatase aproape in intregime. Se aseza la masa ca si cum s-ar fi pregatit sa ia micul dejun. Cina nu o lua nicioadata. Era mereu prea obosit ca sa mai manance. Seara se hranea citind. Aprinse lampa si intinse mana spre raftul de deasupra biroului : « Moartea unui inger ». Deschise la pagina 100, isi sprijini capul in maini si adormi peste cateva clipe. In dreapta, pe un perete, cineva scrisese toamna trecuta, cu un creion verde : « iubireanuexista ».