revin eu la timpul meu

as previously said, be right back.

pressed pause

have something imporant to do. and I shall not allow myself any more posts on this blog until I'm done.

ti-am prins degetele in palma. ti-am prins gustul. am prins mirosul pielii tale, mi l-am intins pe obraji. suntem mici, ascunsi in cea mai mica locuinta din lume. din guatemala nu ne vede nimeni cand ne imbratisam strans. visam pe-ascuns la spatii deschise. talpile noastre ating pamantul. ne-am inaltat, am cazut, ne-am inaltat. acum stam linistiti, ascultam tacerea pamantului. privim cerul si ne spunem ca e loc de bine. o secunda, apoi ne coplesesc iar toate. desculti. sa simti ca poti sa-ti odihnesti chipul in palma cuiva pentru o vreme indelungata. nu vreau sa pierd cuvintele. ne lipim secundele de piele, uneori in dosul urechilor. sa nu le vada nimeni si sa le stim doar noi.

aici e inima mea. aici, în inima mea

inima mea se face uneori mică de tot. şi se face linişte, cea mai cumplită linişte. şi se face iarnă şi-ai crede că n-o să mai adormi niciodată. cele mai dureroase strigăte sunt cele care nu se-aud. se lovesc de pereţii inimi tale, ţi-o zgârie pe dinăuntru, lasă urme pe care nu le mai vindecă nimic. îţi simţi fiinţa desprinsă de tot ce există. memorie, amintiri, totul dispare. eşti doar o inimă mică în care s-a adunat totul, cumplit de mult. uneori nu ştiu ce să mai spun, deşi alteori pare atât de uşor să te joci cu cuvintele. nu mai am aer acum, nici cuvinte. doar câteva ore de somn şi-apoi din inimă apare un corp întreg odată cu dimineaţa. lasă cuvintele să iasă. totul trece.

WOLF 25 - Fashion Picnic at Libraria Bastilia

M-am intors sau, mai bine zis, am reluat un traseu intrerupt acum trei ani de zile. Dar nu sunt eu daca nu creez. Mi-am ascultat inima din nou si bine-am facut, era un gol acolo pe care acum il umplu din nou. WOLF 25 (pe care il gasiti aici si aici) e un proiect fara deadline, un proiect cat o viata, cum imi place sa-l numesc. Si-o sa creasca, si-o sa tot creasca. Cineva acolo sus sau cineva care exista pretutindeni a facut sa-ncep cu dreptul, un semn in plus ca am ales bine si ca n-am voie sa renunt si sa-mi bat astfel joc de ajutorul care mi-a fost oferit.

expect the unexpected, but how do you accept it?

Azi mi-am permis o singura pauza. Pret de cateva minute, timp in care mi-am baut si cafeaua, i-am scris unui om care ieri a primit vestea neasteptata si dureroasa a unei despartiri. S-a faramat, in mii si mii de cioburi care au luat lumina zilei cu ele, o fereastra uriasa, construita in aproape cinci ani de zile. Cioburile acelea continua sa cada, continua sa faca zgomot cand ating podeaua, continua sa destrame amintiri.

S. a scris:

"Nu simt nimic acum. Fumez tigara dupa tigara si noptile mi le petrec alaturi de prieteni. Ziua scriu idei de advertising pe care nu mi le mai amintesc, nu mananc si nu pot sa raspund atunci cand cineva ma intreaba ceva. Ce ma ingrozeste cel mai mult e ca ce mi se intampla acum n-o sa se opreasca. O sa plang pana cand n-o sa mai exist. Sa construiesc zece ziduri in jurul inimii, sa beau o sticla de vin si sa dorm nu ajuta. Si pe urma, cand incep sa se crape, nu stiu ce sa fac pentru ca habar n-am cate straturi de nimic mai poti pune peste tine ca sa te acoperi".

Faptul ca nu stim ce va fi maine e unul dintre lucrurile frumoase ale vietii. Dar ce faci cu aceasta latura a necunoscutului? Care iti spulbera intr-o secunda intreaga realitate? Cum impaci lucrurile? Cum te impaci cu tine cand vrei sa arunci vina in spatele celuilalt, cand vrei sa-l doara pe celalalt asa cum te doare pe tine? Cand simti ca toate nedreptatile din lume ti-au fost puse tie in carca si ca asta e sfarsitul a tot ce exista?

E un sfarsit a ceea ce ai stiut pret de ani. Dar orice sfarsit e un inceput. Suntem liberi si suntem indreptatiti sa mergem mai departe atunci cand inima noastra nu mai poate sta locului. Dar nu suntem indreptatiti sa ranim atunci cand vrem sa ne fie noua mai usor. Sa nu lovim hoteste, sa lasam sa ne doara si pe noi. Sa stam acolo, sa infruntam valurile de durere pe care celalalt le va trai altminteri de unul singur. Doar asa alt om va intelege, cu timpul, ca a fost lasat liber sa gaseasca o alta iubire, o alta relatie. Dar trebuie sa stam acolo pentru ca orice om merita o explicatie.

Si pe urma, lasi tot timpul din lume sa te vindece. Pentru ca timpul vindeca atunci cand il lasam si cand ne desclestam mainile infipte in trecut. Nicio iubire nu dispare peste noapte. Asa ca nimeni n-ar trebui sa primeasca o astfel de veste ca si cum ideea ar fi incoltit cu doar o seara in urma. Devine cu atat mai dureros. Ti se rapeste orice sansa de a mai remedia situatia. Ti se rapeste orice ratiune, orice sentiment ca ai mai putea sta singur in picioare, oricat de puternic ai fi.