exerciţiu de sinceritate

Când sufăr, eu nu spun "acum sufăr". Spun că mi-e bine, dar că am nevoie de o pauză şi că cel mai bine e să mă răsfăţ. Ceea ce fac, de fapt, e să opresc orice activitate care-mi prieşte şi să revin la obiceiuri proaste. Acum nu mai sufăr fiindcă ştiu ceea ce am scris mai sus. Şi mai ştiu şi că nu am de ce fiindcă tot ceea ce nu s-a întâmplat a fost din vina mea. Privesc cu încredere spre viitor. Nu v-am mai scris de mult, nu v-am spus de nişte lucruri bune care s-au întâmplat. De ceea ce poate pentru mine, până acum, e cea mai mare reuşită personală şi profesională legată de WOLF 25. Şi, în acelaşi timp, e mică. Fiindcă nu există un drum care să urce de la sine. Dacă eu mă opresc, totul se opreşte. Dar nu pot să nu mă simt un om binecuvântat când îmi dau seama că ori de câte ori îmi apropii lupul de suflet, se apropie de mine şi păşesc în viaţa mea oameni pe care nu i-aş fi cunoscut altfel. E o minune şi sper şi-mi doresc ca aceşti oameni să-mi fie aproape şi să existe în viaţa mea şi peste zece ani.

Unul dintre cele mai dureroase lucruri pe care mi le-a spus cineva a fost că trăiesc cu capul în lumi ca cele de mai jos. Că nu văd dincolo de ele. Puţine lucruri au mai durut, pe urmă, la fel. Fiindcă să loveşti în ceea ce un om iubeşte şi îşi doreşte mult, să încerci să îi nărui un vis e unul dintre cele mai dureroase lucruri. Evident, eu am continuat să visez până când am ajuns să lucrez pentru WOLF 25 în propriul atelier. Cu chirie, la aproape o oră distanţă de job, dar exista. Acum îmi readun forţele şi reîncep, după o pauză luată din motive atât personale, cât şi financiare.

Ce voiam să spun este însă că am reuşit, am continuat să visez, chiar şi atunci când, rând pe rând, unii oameni mi-au zis că n-am nicio şansă. Ştiu azi că nu banii contează, deşi uneori lipsa lor te poate ţine pe loc mai mult decât ai vrea. Ştiu că atunci când îţi urmezi visul, viaţa ta se aşază exact aşa cum trebuie. Mai sunt zile în care nu mai văd nimic. Iată, au trecut luni în care n-am privit către mine. În mintea multor oameni visul tău poate să pară oricum de la prostesc până la amuzant sau imposibil. Contează doar cum îl vezi tu.

Yohji Yamamoto Boutique, Antwerp

Schoenen Verduyn, Kortrijk, Belgia

Iar reuşita cea mai mare s-a întâmplat. Viaţa mea s-a schimbat complet atunci când am început să îmi urmez visul, oricât de mici mi-au fost şi îmi sunt încă paşii. Dar continui. Şi darul cel mai mare şi cel mai semnificativ e compus din toţi aceşti oameni minunaţi care au ales să îmi devină şi prieteni şi care mi-au îmbogăţit viaţa şi m-au făcut un om mai bun. Nu i-aş cunoaşte dacă nu ar exista WOLF.

Încă puţin şi suntem acolo. Pe final de an, încep să tai de pe listă nişte proiecte care s-au născut în această toamnă şi care trebuie să existe. Dar, despre ele, abia după ce le tai efectiv după listă şi le duc la bun sfârşit. Doar e România lucrului bine făcut, nu-i aşa? :)

Cert e că o să-mi amintesc întotdeauna de lucrurile care m-au ajutat să înţeleg ce contează cu adevărat în viaţă. Sunt la începutul drumului, chiar dacă, teoretic, am început proiectul acum doi ani. Ştiu oameni care încearcă din răsputeri, muncesc zi de zi, pentru a-şi vedea împlinit un vis similar. Nu e uşor, dar cred că asta face parte din test. Nu cred că sunt ca unul dintre pictorii dintr-o nuvelă scrisă de Erich Schmitt, cel care picta tablouri pe care nu le cumpăra nimeni. Am primit aprecieri şi critici deopotrivă. Le-am digerat, le-am lăsat să se aşeze, am învăţat din toate. Am ajuns în punctul în care aprecierile câştigă. Şi, cum bine îmi spune omul care a făcut WOLF să arate aşa cum arată astăzi, înapoi nu mai am voie să merg.

Prin urmare, tot înainte. Fiindcă ceea îmi doresc să se întâmple azi se va întâmpla cândva. Poate peste zece ani. Dar azi există ceea ce îmi imaginam acum cinci ani. Casa mea, de exemplu. E o casă la care mai am de plătit 17 ani. E o garsonieră într-un bloc, nu vă imaginaţi ceva uriaş. Multă vreme am minimizat toate realizările. Mi se păreau mici, mult prea mici, le lăsam să mă apese. Trăim într-o eră în care validarea din exterior pare să conteze. Trebuie să câştigi un premiu, trebuie să scrie undeva că ai făcut cutare lucru. Nici interviurile, multă vreme, nu contau. Până când mi-am dat seama că eu sunt acolo, că eu sunt cea care răspunde acelor întrebări. Abia de jumătate de an le văd aşa cum sunt. Şi fac acest exerciţiu în care îmi dau seama că tot ce am făcut contează. Fiindcă le-am făcut aşa cum am ştiut, cum am putut, fiindcă nu am renunţat. Fiindcă am ales să am ritmul meu care să mă ajute să nu detest ceea ce azi fac din pasiune.

Şi, ce e mai important, fiindcă am reuşit să nu mai fiu aspră cu mine. Să ştiu că pe acest drum nu poţi merge înverşunat, ci doar cu inima deschisă. Iar asta, din nou, a venit după multe experienţe şi după multe concluzii. Şi câte mai am de învăţat! Fiindcă din învăţat nu ne oprim niciodată. Dacă ne oprim, îmbătrânim subit. Dacă renunţăm, ceva în noi piere.

Scrisul şi WOLF 25. I'm that simple. And I love it. Şi cine ştie ce o să fie peste zece ani. :)