q.e.d.

„Orice om cu judecată îşi va aminti că tulburarea vederii este de două feluri şi are două cauze, fie intrarea din lumină în întuneric, fie ieşirea de la întuneric la lumină, ceea ce este tot atât de adevărat pentru ochiul minţii ca şi pentru ochiul trupului; iar cel care-şi aminteşte acest lucru când observă pe cineva a cărui vedere este nesigură şi slabă nu se va grăbi să râdă de el; se va întreba mai întâi dacă acel suflet omenesc a ieşit dintr-o viaţă mai luminoasă şi nu poate vedea bine pentru că este neobişnuit cu întunericul sau dacă este orbit de lumina cea mare în care a ieşit din întuneric. Şi va socoti că cel din urmă este fericit în starea în care se află, şi-l va compătimi pe celălalt; sau, dacă-i vine să râdă de sufletul care vine de jos la lumină, va fi mai îndreptăţit s-o facă decât să râdă de cel care se înapoiază de la lumină în peşteră.” Platon, Republica

recompunere

mă descompun zilele acestea doar pentru a analiza fiecare bucăţică în parte. îmi dau doar aşa seama de cât de multe îmi datorez. simt că totul trebuie făcut dintr-o dată pentru mine, că există toate aceste lucruri pe care nu le-am făcut pentru mine şi acum trebuie să reiau şirul anilor şi să văd exact unde anume m-am lăsat de izbelişte, în ce momente concrete m-am prefăcut că nici nu exist. şi-n câte secvenţe nu am rostit niciun cuvânt, convinsă, de spaimă, că nu am dreptul la replică sau că, odată spus vreun cuvânt, s-ar fi dezlănţuit sfârşitul lumii. sigur că schimbarea se poate vedea peste ani şi cred că nici nu am avea cum să avansăm în afară de acest ritm propriu. nu există compuneri, există descompuneri. doar aşa vei şti să te regrupezi, să te reorganizezi, să te regăseşti în mijlocul a tot ceea ce ai dat la o parte, a tot ce ai desprins ca pe nişte haine care nu-ţi mai foloseau la nimic, dar pe care continuai să le porţi, indiferent de anotimp, în caz că cineva ar fi vrut să te descopere, să încerce să vadă dincolo de această armătură de textile ponosite şi variate, învechite de timp.

nu există o reţetă a mea, a ta, un fel corect în care tu vei merge mai bine decât mine, un mod cinstit de a spune "aşa ar trebui să facem cu toţii dacă vrem să fie bine pentru toată lumea". îmi vine să mă închid acum din ce în ce mai mult în casă sau să ridic acest zid doar pentru a reuşi, mai apoi, din interior, să-l străbat spre ieşire. nu există nici măcar în asta o cale sigură că vei reuşi până la urmă să ieşi.

aproape că toate aceste lucruri pline de înţeles îşi pierd magia când le pun pe hârtie. şi, în acelaşi timp, ar fi imposibil să nu le scriu, să nu le cobor din acel ceva care mi s-a părut mereu mai presus de mine, poate pentru totdeauna de neînţeles. să faci loc altor lucruri, să faci loc altor oameni, dar mai ales să-ţi faci loc ţie în lume, să poţi să respiri, să treci prin acest strat al lumii, să desfaci învelişul acela de haine pe care mulţi alţi oameni îl poartă, ca şi tine.

nu pot scrie alte poveşti în afară de cele care mă reprezintă, în afară de cele care se nasc din micile existenţe pe care uneori le visăm fără să ne dăm seama. s-a creat o distanţă enormă peste ani între oameni şi totul ca să revii la tine. şi numai zbuciumul cumplit al unei lumi întregi te face uneori, din păcate, să îţi dai seama că întreaga viaţa te-ai raportat greşit la cine habar nu aveai că eşti.

şi uite cum iarăşi nu pot să scriu totul, scriu codificat, sigur că scriu codificat, dar asta dintr-o înţelegere a unui fel în care momentan nu poţi exista altfel.

necuvinte II

tot o casă e şi aceasta. una virtuală în care n-am pus piciorul în ultimele zile. nu ştiu ce a contat mai mult în aceste zile. să fii la spital, să te rogi, să donezi bani, să donezi sânge, să ieşi în stradă. am mers, cinci ore, prin mulţime. nu singură, ci în mijlocul a treisprezece mii de oameni. abia după trei ore mi-am regăsit alţi prieteni. mergeam pe linia aceea care desparte benzile de circulaţie. priveam spre balcoane şi îndemnan oamenii să iasă din case. am trecut prin frică fiindcă alţii înduraseră groaza. şi-n amintirea celor care au pierit, care s-au dus, doar ei ştiu unde, ca nişte eroi şi nişte suflete cărora le datorăm mult mai mult curaj de acum înainte şi mult mai multă responsabilitate. şi s-au cernut şi relaţiile în aceste zile. am văzut priviri plecate. am ascultat replici, am descifrat necuvinte. am strigat demisia până am rămas fără glas. am stat acolo cinci ore care au zburat pe lângă noi. ne-am aşezat pe calea victoriei. protestul de 13.000 de oameni de marţi, 3 noiembrie, a fost unul in memoriam. cel de pe 4 a fost tot un protest, dar parţial in memoriam. şi mulţi au înţeles cât sunt de prisos uneori cuvintele. şi cât de mult rost au în alte împrejurări.

Helene Grimaud

00:00 I. Maestoso
24:06 II. Adagio
38:45 III. Rondo

confesiuni

spun secrete. pe ale mele. le deşir fără milă, de parcă n-aş şti ce efect vor avea toate acestea asupra mea. dacă privesc în urmă, înţeleg prea puţin. şi, oricum, dintr-o oboseală care mi-a devenit specifică, nu vreau să mai aflu niciun răspuns, nu vreau să mai înţeleg nimic. să vrei să înţelegi trecutul, să analizezi mărunt întâmplările, toate astea funcţionează o vreme. ce-mi pasă mie că cineva nu mai răspunde azi la un simplu salut. ce-mi pasă mie că cineva a simţit sau a crezut un lucru despre mine. sau că-l crede sau că-l simte în continuare. nu-mi mai pasă. şi e mare lucru să descoperi că poţi exista şi aşa, în afara acestor dureri care înainte-ţi aparţineau fiindcă le lăsai şi cărora acum nu le mai dai voie să se apropie. aşa e firesc să exişti, să înţelegi cum te poţi menţine întreg, ca fiinţă. îmi amintesc că m-a uimit întotdeauna felul unora de a se ţine deoparte de realităţi care se petreceau la nici doi paşi de ei. ori asta însemna că se ţineau departe şi de cei mai apropiaţi oameni care aleseseră să le fie prieteni. dar mi-a luat ani şi multe experienţe ca să pricep. iar timpul devine mai preţios. nu-l mai jertfeşti. nu-l mai dăruieşti. tu vii pe primul plan, după ani în care ai fost pe ultimul. tu te întrebi fără nicio milă ce-ţi iese ţie la afacerea asta, înţelegând prin asta nu înjositorul câştig material de care am ajuns să fim înnebuniţi ca naţie, ci acel aport imaterial şi care ţine de intelect de care te vei bucura mai departe şi pe care-l vei putea purta mai departe, tot mai departe, până la finalul vieţii. voi fi eu un om mai bun dacă fac asta? şi, mai important, sunt eu un om mai rău dacă nu fac asta pentru tine? iată întrebările esenţiale după care ajungi să te ghidezi după ce, vreme îndelungată, nici nu ţi-a trecut prin cap să le rosteşti. am deşirat aici un secret, un far, un ghid, poate şi un îndemn. către mine, mai nou, catre mine.

şi adaug, recitind, că doar trecutul istoric trebuie obligatoriu, cercetat, învaţat, înteles, pentru a nu înainta săvârşind masacru după masacru.