L'amour n'est qu'une mensonge sale...

Photo source:Deviantart Rooze



-----------Vingt ans. Au secours! "Jeux d'enfants..." C'est tout? Ou sont les larmes? Je n'ecris pas avec des accents. Liberte donc! J'ai cru entendre "je t'aime..."--------

Timpul nu ne mai ajunge. Inca un film, apoi inca unul, apoi inca unul. Pe asta l-ai vazut? Nu. Nici eu. Bun, hai sa il vedem si pe asta. C'est super! Da? Mais oui... si je te le dis! De unde stii? E pe toate listele cu filme preferate, e cel mai tare. Bine, sa zicem... Si entuziasmul disparu incetul cu incetul pana cand, la sfarsitul filmului, asprului critic i se desprinsera doar doua cuvinte de pe buze: "Les idiots!" :) Gandim la fel, mon petit garcon. Viens...

Ce rost ai tu oare pe pamant?

... ce rost au toate astea? Nu exista om care sa te inteleaga cu adevarat, nu exista nimeni care sa te iubeasca asa cum ar trebui. Nimeni nu iubeste pe nimeni. Oamenii, cele mai egoiste fiinte, nu sunt capabile de iubire. Putini sunt aceia care il iubesc cu adevarat pe Dumnezeu. Si nici iubirea aceasta nu mai este pura. A devenit fatarnica, egoista, ipocrita. Mi-e scarba de cei cu priviri pocaite sub ale caror gene se ascund cele mai marsave fapte. Nu-mi spune mie ce sa fac, tu, cel care ai ucis cu vorbele tale, zeci de inimi. Noi nu iubim. Ai putea sa mori pentru fiinta iubita? Daca te-ar intreba, i-ai spune ca da, ca ti-ai da viata pentru ea, dar in fata primejdiei, ai impinge-o in prapastie. Ce rost au toate acestea daca iubirea nu exista? Am inventat-o ca sa ne ascundem chipurile de tradatori. Din cand in cand, unele masti cad si atunci ochii plini de ura stralucesc in intuneric. Oamenii sunt cele mai egoiste fiinte.

Ba tu

... tu o sa ma suporti exact asa cum sunt. Ma supar atunci cand lucrurile nu ies asa cum vreau eu, ma supar pe tine. Ma suporti daca la miezul noptii te trimit sa imi cumperi ciocolata, ma suporti cand dimineata nu vreau sa beau cafeaua pe care ai pregatit-o special pentru mine, ma suporti daca nu vreau sa vin cu tine la intalnirea cu prietenii tai, ma suporti cand nu vreau sa te iau in brate dimineata, ma suporti cand vin suparata acasa si nu iti vorbesc. Cum de ma suporti?!
E pentru ca iti spun in fiecare dimineata ca te iubesc? E pentru ca plang atunci cand imi dau seama ca te ranesc? E pentru ca iti dai si tu seama cat tin la tine? Sau e pentru ca nu mai e de multa vreme vorba de mine sau de tine, ci de noi?!

De ce

... ne implicam exact atunci cand nu ar trebui? Si de ce atunci cand se implica celalalt, dam bir cu fugitii? Viata asta chiar e facuta sa fie cu susul in jos? Pentru ca altfel nu imi explic de ce nu ne ies lucrurile asa cum vrem noi. Sau poate ca partea asta mai complicata face parte din farmecul vietii... That's bullshit if you ask me (pardon my French) si timp irosit. Cine vrea sa isi piarda vremea luni de zile cu un individ obscur in incercarea de a-si da seama daca el e cel potrivit? Wakey, wakey, e clar ca nu e asta Prince Charming. Ah, soc mare, Prince Charming oricum nu exista asa ca stop looking for him. A existat unul singur si pe acela l-a luat acasa Cenusareasa. Asa ca nu va mai pierdeti timpul si have a cup of tea instead of chasing vaci albastre pe pereti portocalii.

Cum se face ca

...ne luam intotdeauna dupa ceilalti?! Ei bine, nu, refuz sa mai fac asta. Ba nu, crap, tot asta o sa fac atunci cand o sa predau proiectul la termen, atunci cand o sa imi dau examenele la timp, atunci cand o sa invat desi as vrea sa lenevesc in iarba si sa ma bata soarele in cap, asa o sa fac atunci cand nu o sa iti dau doua palme pentru ca nu te trezesti din lumea aia a ta ciudata in care eu nu am loc si toate astea in speranta ca va veni o zi in care voi intelege ce inseamna sa fii independent. A, sa nu uit. Vreau sa scriu cu diacritice, dar nu le am si nu stiu de unde sa le iau. Si de ce sa cred ca ne e mai bine in doi? De ce sa cred ca lumea asta e facuta pentru doi? Pentru ca bancile din parc sunt mari? Pentru ca mesele nu au niciodata un singur scaun? Pentru ca daca tu, reprezentanta a sexului frumos, te duci sa mananci singura, toti barbatii din restaurant vor crede ca el te-a lasat balta? Pentru ca si chelnerul te va intreba daca astepti pe cineva? Pentru ca iti va aduce inca de la inceput doua seturi de tacamuri? In schimb, daca un barbat mananca singur la restaurant, e considerat un tip enigmatic. Lumea nu e facuta pentru doi. E facuta asa cum o visezi tu dimineata. Nu esti in orasul cel mic si prafuit, esti in Paris, locuiesti singura intr-un apartament si te-ai indragostit de prietenul tau cel mai bun. Acum ploua si sunteti amandoi in fata televizorului. Iti spune ca nu ii place filmul, dar tie ti se pare frumos. Amandoi sunt frumosi, asa ca inchizi televizorul. O sa revin cu mai multe amanunte din micul meu Paris. Un Paris care nu e Bucuresti.
Si ca sa visati si voi frumos: Ludivine Sagnier-Je n'aime que toi

Iubesc zilele in care sunt din nou copil

Ca azi. Astazi am iarasi 4 ani. Sau poate 10, nu mai conteaza. Astazi e frumos afara si miroase a cozonac.Astazi astept cu nerabdare sa se faca maine. Azi suntem toti niste copii sfiosi.

A plouat cu umbrele mari si colorate

... de la 5 pana pe la 8... :) Azi am avut examen de la 18.00 pana la 20.15. La 20.20 Antitrust parasea cladirea facultatii. La 22.20 Antitrust ajungea acasa. In doua ore, in autobuz, poti sa scrii o carte. In 2 ore, in autobuz, poti sa te indragostesti, iar el te poate cere in casatorie. In 2 ore ai timp sa cunosti povestile de viata ale celor din autobuz. In 2 ore e usor sa o iei razna. Doar ai timp destul...2 ore...

Oh, creepy day...

We should all be jolly... doar e sarbatoare azi, nu? E si ziua numelui meu... Ce conteaza? Oricum nu stie nimeni. Si iata cum postul acesta tinde catre vechiul 360. :( Ce zile... Zile pline de soare in care imi imaginam cum va fi camera de anul viitor. Acum mi-o imaginez din nou, doar ca din verde a devenit alba... podeaua inchisa. Sus, pe tavan, un glob mare din hartie de orez. In stanga, langa fereastra, o masuta mica, inchisa la culoare si pictata cu irisi, lacrimi de clovn si flori de margaritar. Pe ea, in razele soarelui care strapung perdelele maron inchis, se odihneste un ceainic in care a mai ramas putin ceai de seara trecuta. Langa ceainic, cutia jocului de domino isi cauta din priviri piesele negre, sculptate frumos, si imprastiate peste tot in jurul ceainicului. Nu exista pat. Nu e decat o saltea mare, acoperita de asternuturi albe, rasucite si din cand in cand umflate de vantul care sufla incetisor prin fereastra intredeschisa. In fata saltelei, peretele e acoperit de rafturi. Ai in fata ta misterele unei vieti. Carti in franceza si in engleza, cele mai multe vechi, dar citite, desi o singura data. Mai jos, cutii din bambus ascund de ochii musafirilor alte secrete. In dreapta, cutii de tabla pentru ceai si biscuiti, iti atrag atentia prin desenele lor care iti amintesc de copertile unor reviste de moda de prin anii '20. Pe peretele din fata ferestrei, cateva tablouri coloreaza peretele. Cel mai mare, de aproape un metru lungime si latime, iti atrage imediat atentia. Doi oameni se imbratiseaza strans ca si cum ar dori sa devina unul singur. In spatele lor, prin fereastra deschisa, vuietul diminetii patrunde pana la ei.

VI

VI
Intunericul se lasa peste oras. Pe strazile de la periferie, cainii se adunau la colt de strada adulmecand gunoaiele stranse acolo in timpul zilei. Mergea abatut, cu capul in jos, numarandu-si pasii. Din cand in cand, ii venea greu sa mearga. I se parea ca i se impleticesc pasii sau ca pamantul il trage in jos cu o forta prea mare. Nu si-o putea scoate din minte. Mai devreme in tramvai inchisese ochii incercand sa isi imagineze altceva, dar nu ii venea in minte decat glasul acela pe care il cunostea atat de bine. Si ca si cum nu ar fi fost suficient, ii revedea mereu privirea, o surprinsese privindu-l. Ea nu il mai iubeste. « Iubireanuexista », chiar ea i-a spus asta toamna trecuta. Cate alte iubiri mai avusese de atunci ? Niciuna. Poate ea era cea care avea misiunea de a-l face sa inteleaga ca el era sortit singuratatii. Dar la urma urmei, de ce sa o creada ? Cu siguranta exista cineva si pentru el. Sa o creada ar fi insemnat sa isi planga de mila, sa se dea batut, sa nu mai caute iubirea.
Ajunse aproape de casa. Pasii il purtasera pana aici mai repede decat de obicei. Se opri in fata cladirii inalte, cu ferestre mari si verzi. La etajul cinci doar o fereastra era cufundata in bezna. Era a lui. Pe el nu il astepta niciodata nimeni. Acum pana si drumul cu tramvaiul il intrista. Se saturase de singuratatea asta care il transforma sigur, isi dadea seama de asta, devenea din ce in ce mai morocanos si mai nervos. Se certa cu prietenii din te miri ce, uneori se trezea suparat si intreaga zi nu il mai vedeai zambind. Urca pe scari. Nu ii placea sa urce cu liftul. Era o incapere prea mica in care sentimentul singuratatii se acutiza intr-atat incat devenea de nesuportat. Urca grabit, fara sa stie de ce. Poate ca tocmai din cauza asta nici nu isi cunostea vecinii. Pana in fata usii aproape ca ramase fara suflare. Isi scoase cheile si bajbai cateva clipe in intunericul holului. Apasa clanta si impinse usor, iar mirosul de ceai tasni afara prin deschizatura proaspata. Intra fara sa aprinda lumina si inchise usa. Ramase in picioare, in mijlocul camerei. Se uita spre fereastra mare care ocupa aproape jumatate din perete. Se indrepta spre un scaun vechi de lemn de pe care vopseaua verde se curatase aproape in intregime. Se aseza la masa ca si cum s-ar fi pregatit sa ia micul dejun. Cina nu o lua nicioadata. Era mereu prea obosit ca sa mai manance. Seara se hranea citind. Aprinse lampa si intinse mana spre raftul de deasupra biroului : « Moartea unui inger ». Deschise la pagina 100, isi sprijini capul in maini si adormi peste cateva clipe. In dreapta, pe un perete, cineva scrisese toamna trecuta, cu un creion verde : « iubireanuexista ».

Eu nu pot

Eu nu pot sa SCRIU. Nu atunci cand stiu ca CITESTI. Nu mai indraznesc, intelegi? Acum sunt EU. Mai devreme era EA. Si ceea ce vreau sa duc la capat... nici nu indraznesc sa ii dau un nume... nu o sa fie un roman... dar as vrea sa traiasca... mai mult decat mine. De aceea nu indraznesc sa ii dau un nume. Si nici nu vreau sa vorbesc despre asta. Mi-am vazut de prea multe ori dorintele calcate in picioare, idealurile naruite, pentru a mai avea curajul de a mai rosti ceva. Poate unii simt mai puternic decat altii... Cu siguranta asa e. Si din acelasi motiv, el ii poate frange inima cu un singur cuvant... nimic pentru el, totul pentru ea. Adevarul iese la iveala. Nu pot ascunde ceea ce gandesc. E ca si cum sufletul ar incepe sa vorbeasca singur. Nu, nu atunci cand iti vorbesc. Atunci lui i se face frica si nu mai spune nimic. Se ascunde atat de bine incat tu nici nu il mai zaresti. Si ce e mai rau e ca as vrea sa il vezi, as vrea sa descoperi adevarul... dar vedem doar ceea ce vrem... Ironia sortii, nu? Doi oameni care poate vor trece unul pe langa celalt, isi vor zambi si vor merge mai departe.
As vrea sa ma trezesc in fiecare dimineata ascultand sunetul libertatii... poate Coldplay, poate Radiohead... ceva ce mi-ar spune ca sunt libera sa numar norii toata ziua... si ca la asfintit ne vom intalni.

....un tramvai in ceata...

Picaturile de ploaie stergeau praful lasand brazde ca pe chipul unei batrane care a vazut prea multe... Nimic nu ii putea alunga tristetea, desi in urma cu doar cateva ore fusese fericita... atat de fericita! Poate ca bucuria care ii inundase sufletul fusese menita de la bun inceput sa dispara, dar nu isi daduse seama. Suferi atunci cand vezi doar ceea ce vrei. Acum ar fi vrut sa dea timpul inapoi, sa traiasca din nou clipele acelea frumoase, dar sa nu mai faca aceleasi greseli. Oare de ce niciodata nu ne impacam cu ideea ca timpul este ireversibil?!... Plangea incetisor, ascunzandu-si lacrimile. In dreapta, o doamna intoarsa de la serviciu o privea pe furis. O sageta cu privirea. Nu vroia mila nimanui. Nu avea nevoie de asa ceva. Isi intoarse fata catre geamul murdar, fiindu-i sila sa isi lipeasca fruntea de peretele de gheata murdar si rece. Si pana la urma de ce sa planga? Poate ca nici nu merita lacrimile ei. Poate ca nici nu se gandea la ea.
Cu siguranta nu se gandea la ea. Ascuns intre patru pereti reci, strangand in brate o straina, un chip obosit isi ascundea fata in perna. In acest timp, un tramvai se pierdea in ceata ducand cu el ultimii calatori...

Not a kind of peace

Credeam ca imi va fi mai usor, ii zambi ea trandafirului, dar trandafirul isi scutura petalele si ii zambi cu tristete:
-Niciodata nu e usor...
-Dar totul parea atat de simplu cand ii ascultam pe cei din jurul meu... Chiar si acum, totul pare simplu cand ii aud povestind, dar... dar pe mine ma doare uneori sufletul... si mi se face frica.
-De ce? De ce te temi?
-Nu stiu, stiu doar ca nici macar mintea nu mai vrea sa imi dea ascultare.
Trandafirul se ofili si mai tare...
-Eu o sa pier in curand... dar nu vreau sa plec inainte de a-ti da un sfat... Asculta-ti inima.
-Asta fac. Si de dimineata pana seara imi sopteste numele lui. Asta inseamna ca il iubesc?
-Iubirea nu se capata asa usor. Dar daca asa trebuie sa fie, totul va fi bine. Vei cunoaste iubirea.
-Dar adca nu se va intampla asa?
Trandafirul nu ii mai raspunse. Se uscase. El nu avusese parte de iubire.