Ochi-de-pisica

Am terminat cartea. Mi-ar fi placut sa pot spune: "Am terminat de scris cartea", dar nu, eu doar am terminat de citit. Nu as fi vrut sa o scriu eu. Mi-e greu sa cred ca Elaine nu e Margaret Atwood. Mi-e greu sa cred ca cineva isi poate imagina o intreaga viata, o viata care nu ii apartine. Si totusi, de ce ma surprinde? Si eu fac acelasi lucru, doar ca imi este mai greu. Azi am incercat sa recitesc "the thing". Nu are nume. Ma sperie posibilitatea de a-i da un scop, o finalitate. Ar trebui sa imi asum responsabilitatea pentru ea, pentru orice ar fi. Incercam sa recunosc ceva din ceea ce scrisesem, dar nu am reusit. Citeam ca oricine altcineva, zambeam la niste fraze cu subinteles, la niste glume de care nu imi aduceam aminte. Sunt departe de a fi Ela. Nici nu stiu cum este ea, nu stiu cum a fost sau cum o sa fie. Stiu doar ca nu MAI am dreptul sa ii rapesc existenta. Acum exista, nu poate sa dispara. M-ar urmari toata viata gandul ca am ucis-o. Ea trebuie sa existe in continuare. Elaine imi semana cand era mica. Apoi a crescut. De unde a aparut tanara aceasta care s-a aruncat in bratele lui Jon dupa ce plansese in mijlocul strazii in timp ce el o strangea pe dupa umeri? De unde atata nepasare si totusi teama aceea incordata, sentimentul acela apasator si Cordelia care aparea la fiecare colt de strada si in fiecare chip de femeie, desi niciodata nu era ea? Tensiunea aceasta nu am reusit eu sa o surprind. Am cunoscut si eu o Cordelie, insa pe a mea am ingropat-o in trecut, fara sa imi mai para vreodata rau ca la batranete nu vom sta amandoua, una langa cealalta, jucand carti si band suc de mere. Pe coperta citesc recomandari, cateva randuri scrise la nimereala. Imi dau seama ca nu au citit cartea. Nu toti. Cartea va este recomandata de revista X. Ma intristez. Atwood merita mai mult. Revista X se ocupa de moda, de ce sa imi recomande mie cartea asta? Cateva cuvinte pe care le-ar fi putut scrie oricine si despre orice carte care s-a vandut: "un triumf...". Mai departe nu mai conteaza. Mi-e clar ca nu au citit-o. Imi amintesc ca mai vazusem candva ceva asemanator, dar intr-un film. O femeie incepuse sa scrie despre diferite locatii turistice, dar fara sa le fi vizitat vreodata. Le descria din poze, isi imagina cum s-ar simti acolo, dar atat. Nimic nu era real, ea nu cunostea locurile cu adevarat. Poate ca si aici s-au uitat pe coperta. O bila de sticla si o gentuta rosie. O copila. O tanara. O femeie. O viata. Mi-e totul atat de sec. Si acum, uite, ma las usor influentata de Atwood. Azi nu mai am voie sa scriu.


M-am uitat la editura. Leda. Oare cate persoane stiu despre Leda? Dar asta e o alta poveste pe care o poate afla oricine cu un simplu search pe imaginile de pe Google.