Les choses terribles...

Mi-am luat un ceainic si mi-am pierdut pantalonii negri. E ca si cum in casa asta lucrurile dispar in neant, ca si cum intr-o zi se hotarasc sa isi ia lumea in cap si pleaca. Si peste cateva luni de zile, uneori ani, se intorc spasite, iar eu le privesc bucuroasa si ma gandesc ca uitasem de ele. Niciodata nu ma supar pe ele pentru ca si-au luat lumea in cap. Si eu as vrea uneori sa plec asa, pur si simplu sa dau din maini si sa incep sa zbor. Dar cu oamenii e mai greu, noi nu suntem haine, cineva ar vedea imediat ca lipsim. Daca as fi o camasuta, as zbura departe si urmaritorii de haine s-ar lua dupa mine, dar eu as zbura sus de tot si m-as agata de aripa unui avion. Un copilas mic i-ar spune mamei lui ca a vazut o camasa printre nori, dar mama lui nu l-ar crede pentru ca, asa cum stim, copiii au o imaginatie bogata si tinem cont de parerile lor abia cand se fac adulti (si atunci e prea tarziu).
M-as face si ceainic, dar asta o stiti deja. Cred totusi ca mi-ar fi mai greu sa zbor si cu siguranta as intampina dificultati la aterizare.