vedere spre un parc de metal

în bucătărie am pregătit sute de cafele
pentru un el, o ea, pentru ei,
pentru un el care bea cafeaua doar pe jumătate,
pentru o ea care o bea până nu mai rămânea decât zaţul,
am stins luminile,
am mers la culcare,
ne-am trezit buimaci, alţii.
am tras draperiile să se facă brusc dimineaţă,
în casă era uneori îngrozitor de frig,
mobila n-a stat niciodată la locul ei,
nici măcar acum,
în noaptea dintre ani,
lucrurile nemişcate nu par să stea locului.
am vorbit mult, cel mai adesea fără să ajungă nimeni la nicio concluzie
ca dovadă că vorbalungăsărăciaomului.
mi-au îngheţat tălpile pe pardoseli reci de tot
sau pe un parchet ascuns sub praf şi amintiri care vor rămâne întotdeauna străine
- să nu vorbeşti niciodată cu străinii -
am vorbit mult cu străinii,
din toate zilele îmi amintesc parcă mult mai multe decât au existat,
motiv pentru care nu mai stau să le număr,
cert este că acum
n-am habar despre ce-aş putea să scriu,
dar am citit undeva că doar proştii se grăbesc să tragă mereu concluzii
- oare aşa să fie? -
să ne grăbim deci încet şi să credem
în noi.

mai e mult pana acasa?

sursa

cand faci lucruri pe care parintii tai le faceau cand tu inca erai mic (sa-ti mobilezi casa, de exemplu, sa alegi gresie, faianta, sa dai indicatii precise doar ca sa vezi rezultate imprecise) inveti trei lucruri: sa ai si mai multa rabdare (desi credeai ca anul asta ti-ai atins limitele), sa ceri si mai mult si sa devii si mai exigent cu oamenii. vrei gresie de calitate, vrei oameni de nota zece. si asa cum stii ca e o diferenta intre faianta de 20 lei/mp si cea de 70 lei (fara sa mai fie vorba de snobism), stii ca si intre oameni e o diferenta cand vine vorba de valorile pe care si le-au pus in cui. in orice caz, alegi intre faianta, alegi si-ntre oameni. lasi in magazin ce nu-ti trebuie si lasi deoparte oamenii cu care nu vrei sa-ti bati capul. nu pui faianta ieftina fiindca o sa-ti crape. nu-ti bati capul cu oamenii ale caror principii iti displac fiindca stii ca peste un timp o sa-ti creeze un sentiment egal cu cel in care intri in baie si vezi ca ti-a crapat faianta.

baia renovata in intregime e un lucru pe care l-am bifat anul asta, pe ultima suta de metri. am tras de mine si de alti oameni, am rearanjat prioritatile si mi-am propus ca abia acum sa fiu mai putin exigenta cu bugetul si sa ma axez mai mult pe cadouri pentru oamenii dragi.

mai sunt insa multe de facut, iar o biblioteca similara celei de mai sus e unul dintre ele. despre oameni, concluzii, lectii, in episodul urmator. legat de casa, cert e ca linistea si bucuria de a fi facut asa ceva prin propriile forte, prin eforturi depuse luna de luna, nu se dau la schimb pe nimic.

care jumatati, ale cui?

nu-i om intreg cel care umbla cu jumatati de masura, nu-i. imi spun asta si ma-ntreb de cate ori umblat eu cu jumatati de masura. si-mi spun ca mereu am avut grija sa fiu sincera cu mine ca sa pot fi sincera cu altii si cand n-am mai fost am invatat o lectie cat sa-mi ajunga pentru o mie altele.

si-acum stiu. e totul negru pe alb. s-a intarit parca negrul acela care mai pastra inca o nuanta din griurile trecute. acum e insa negru taciune si nimic nu ar putea sterge decizia unei inimi care vede clar si simte si vrea si intelege si se iarta pentru ce n-a stiut sa se ierte in trecut.

daca-ti pui inima pe primul loc, o pui inevitabil undeva sus si-o salvezi de toate gurile rele. fiindca dintre toti oamenii gata sa-ti ofere inima, sunt putini cei care vor sa o imparta si nu doar sa se asigure ca a lor mai bate inca.

pe ultimul raft unde nu se mai aude nimic si unde e liniste si de unde poti privi cu siguranta in jos. nu stiu maine, insa azi sunt Moft si mi-e tare bine aici fiindca acolo, jos, trebuie mereu sa inot printre amintirile altora, sa ma feresc de experientele din trecut ale altor oameni. inot intr-un rau murdar si nu vreau. asa ca aici, la adapost, nu trebuie sa ma mai feresc de nimic fiindca aici nu poate ajunge nimeni daca nu intind eu o mana de ajutor.

iar mana asta momentan nu e intinsa si nici nu are de gand prea curand sa mai ia pe cineva sus pe dulap. si inot bine, inotam si la ora cinci de dimineata cand in mare, cat vedeai cu ochii, nu mai era nimeni. de ce sa fii silit sa inoti insa intr-un rau murdar? fiindca alti oameni se simt singuri? mi-am luat cu mine singuratatea dulce pe ultimul raft si momentan ne e bine, bine de tot.

in singuratate sa ai incredere si sa nu te temi fiindca e un lucru de pret atunci cand ti-o poti face cadou in mijlocul altor oameni. te pui la adapost fiindca asa ai chef, iti ridici inima in maini fiindca iti amintesti ca e ceva de pret si nu te lasi. negru inchis pe alb, juramant.

pe scurt

Ea ramanea langa ea

O priveam cum statea langa fereastra deschisa, mai slaba, mult mai slaba decat mi-o aminteam, cu cearcane noi, parca dinadins pregatite pentru iarna. Se incrunta privind primii fulgi de zapada, de parca ar fi putut ghici in ei un raspuns, la un moment dat. Stiu ca m-am intrebat atunci cum de nu ii era frig, o intrebare pe care mi-am repetat-o in gand de nenumarate ori fiindca prezenta ei anula timpul si parcursul firesc al oricarei concluzii. Parea ca ramane langa ea, ca nu se desprinde de langa fereastra ca sa-si tina companie, sa nu abandoneze singuratatii acel trup firav, asa cum si-l dorise si pe care il jertfea acum frigului, iernii. Ma hotarasem inca de pe atunci sa nu mai scriu nimic in afara de ceea ce ar putea folosi cuiva desi, imi spuneam, poate si prabusirea in sine e de folos (stiam ca e, doar o traisem, ma temeam poate ca nu toti reusesc ulterior sa se mai agate de margini si sa revina la suprafata).

"Esti cu adevarat tu cand nu te vede nimeni. Ala esti.", mi-a spus privind in continuare in gol chiar daca dincolo de privirile ei ghiceai un sens ascuns, o directie clara, un inteles al inceputului de viscol de afara pe care numai ea il putea ghici.

"Stii, ani de zile am ascultat Wagner, Liszt, Ceaikovski, Bach, Mozart, Schubert, fara noima. Si tot asa am cunoscut si oameni, multi, crezand ca invat de la fiecare cate ceva. Mi-am dat mai tarziu seama ca trebuie sa invat sa ascult mai intai tot asa cum trebuie sa stiu sa cunosc un om. Ceaikovski e taios, e ca un metal rece. E ca o lama ascutita pe care ti-o trece cineva pe sub linia barbiei, pe gat, pe burta, repede, fara sa te raneasca. Dar e rece, rece de tot si te suprinde mereu fiecare atingere care nu preia nimic din caldura corpului. Beethoven, greoiul, maiestuosul pe care nu voi indrazni niciodata sa-l descriu printr-o astfel de analogie. E o forta uriasa care te poate strivi. Compozitiile lui Bach vor parea mereu expresia unui om serios, intotdeauna cazut pe ganduri, dar cu o inteligenta pe care i-o ghicesti mereu in ochii agili. Pot sa ti-i spun pe toti. Fiindca desi sunt mari nesfarsite, operele lor sunt sincere."

A renuntat sa mai ghiceasca intre o suta de oameni, un om bun. Sinceri erau doar compozitorii, doar operele lor, doar ceea ce stia sa ramana clar si plin de mister in acelasi timp. O forma pe care o recunosteai in intuneric si care n-ar fi fugit niciodata de tine. Dimpotriva, l-ar fi umplut. In felul asta, ea ramanea langa ea. In aerul rece, langa fereastra, un om complet, forma a ceea ce si-a imaginat ca poate deveni, cerc inchis al omului pe care si l-a dorit inca dinainte de a sti ca-l doreste. Inchidea in ea un univers intreg si raspandea in jur alte zece. Ti le doreai pe toate, privind-o. Te intrebai ce mister ascunde, ce mare taina inchide. Omul complet, intors la sinele sau. Nu era o taina, dar fusese una dintre cele mai lungi calatorii.

haosul

nu stiu cum sa-l descriu. poate o noapte lipsita de somn, poate sunetul ploii mult prea puternic pe un acoperis de tabla inexistent, poate sentimentul ca ma lupt cu morile de vant in timp ce mi-e clar ca nu ar trebui sa ma lupt cu nimic, poate certitudinea ca in relatiile dintre oameni exista doar frici si-atat si un egoism fara masura. exista un haos la exterior acum si se rasfrange in interior si nu-l pot controla fiindca alti oameni il creeaza. si mi-e cam frica asa cum nu mi-a mai fost de multa vreme, nu de oameni ci de ceea ce ei nu stiu ca pot sa faca. de neincrederea in ei, de neincrederea in mine. stii ca-ti scapa lucrurile de sub control si-ti spui "stai, nu trebuie sa controlam nimic". un picior inaintea celuilalt, asa, cu greu, ca in cel mai recent roman citit de-al lui murakami in care protagonistul era urmarit de INKlings, fiinte care puteau la fel de bine sa fie frici fara chip si urat mirositoare.

e haos si nu-l pot controla si stiu ca acum, ca-i vreme de ploaie, n-ai ce face decat sa astepti sa treaca furtuna si sa-ti testezi cicatricile sa vezi daca nu cumva incep sa sangereze din nou. pui muntele tau alaturi de cel al altora si-acum nu ti se mai pare mic, ba chiar ai vrea sa-l nimicesti pe-al altora si sa le spui "astea nu-s probleme, tu nu vezi?!".

dar apoi pui acelasi munte langa cel al celor aflati in suferinta reala si-atunci esti recunoscator ca respiri, ca inca esti sanatos, ca ai o familie si un acoperis deasupra capului. si ti se face cumplit de rusine. si-ai vrea sa multumesti cuiva, unui dumnezeu care-ti era drag cand aveai doar cativa ani si-i cereai cate un zece la matematica, sa-i fie bine mamei, sa-i fie bine bunicului si sa-i fie bine bunicii. de multe ori, te rugai si pentru aluna, cainele care a murit acum aproape 17 ani.

ai vrea sa-ti inchizi urechile sau macar jumatate din tine sa urle cat o tin plamanii. sa te eliberezi cumva. dar stii ca-i doar o stare, ceva mai prelungita, un ceva nedefinit pana la urma din care ies doar colturi care te zgarie. din oameni a ramas doar spinul, cum s-ar spune.