Ea ramanea langa ea

O priveam cum statea langa fereastra deschisa, mai slaba, mult mai slaba decat mi-o aminteam, cu cearcane noi, parca dinadins pregatite pentru iarna. Se incrunta privind primii fulgi de zapada, de parca ar fi putut ghici in ei un raspuns, la un moment dat. Stiu ca m-am intrebat atunci cum de nu ii era frig, o intrebare pe care mi-am repetat-o in gand de nenumarate ori fiindca prezenta ei anula timpul si parcursul firesc al oricarei concluzii. Parea ca ramane langa ea, ca nu se desprinde de langa fereastra ca sa-si tina companie, sa nu abandoneze singuratatii acel trup firav, asa cum si-l dorise si pe care il jertfea acum frigului, iernii. Ma hotarasem inca de pe atunci sa nu mai scriu nimic in afara de ceea ce ar putea folosi cuiva desi, imi spuneam, poate si prabusirea in sine e de folos (stiam ca e, doar o traisem, ma temeam poate ca nu toti reusesc ulterior sa se mai agate de margini si sa revina la suprafata).

"Esti cu adevarat tu cand nu te vede nimeni. Ala esti.", mi-a spus privind in continuare in gol chiar daca dincolo de privirile ei ghiceai un sens ascuns, o directie clara, un inteles al inceputului de viscol de afara pe care numai ea il putea ghici.

"Stii, ani de zile am ascultat Wagner, Liszt, Ceaikovski, Bach, Mozart, Schubert, fara noima. Si tot asa am cunoscut si oameni, multi, crezand ca invat de la fiecare cate ceva. Mi-am dat mai tarziu seama ca trebuie sa invat sa ascult mai intai tot asa cum trebuie sa stiu sa cunosc un om. Ceaikovski e taios, e ca un metal rece. E ca o lama ascutita pe care ti-o trece cineva pe sub linia barbiei, pe gat, pe burta, repede, fara sa te raneasca. Dar e rece, rece de tot si te suprinde mereu fiecare atingere care nu preia nimic din caldura corpului. Beethoven, greoiul, maiestuosul pe care nu voi indrazni niciodata sa-l descriu printr-o astfel de analogie. E o forta uriasa care te poate strivi. Compozitiile lui Bach vor parea mereu expresia unui om serios, intotdeauna cazut pe ganduri, dar cu o inteligenta pe care i-o ghicesti mereu in ochii agili. Pot sa ti-i spun pe toti. Fiindca desi sunt mari nesfarsite, operele lor sunt sincere."

A renuntat sa mai ghiceasca intre o suta de oameni, un om bun. Sinceri erau doar compozitorii, doar operele lor, doar ceea ce stia sa ramana clar si plin de mister in acelasi timp. O forma pe care o recunosteai in intuneric si care n-ar fi fugit niciodata de tine. Dimpotriva, l-ar fi umplut. In felul asta, ea ramanea langa ea. In aerul rece, langa fereastra, un om complet, forma a ceea ce si-a imaginat ca poate deveni, cerc inchis al omului pe care si l-a dorit inca dinainte de a sti ca-l doreste. Inchidea in ea un univers intreg si raspandea in jur alte zece. Ti le doreai pe toate, privind-o. Te intrebai ce mister ascunde, ce mare taina inchide. Omul complet, intors la sinele sau. Nu era o taina, dar fusese una dintre cele mai lungi calatorii.