de continuat

undeva, pe pat, o rochie neagră pe care nici nu-mi mai amintesc cu ce ocazie am purtat-o deşi zace acolo de vreo trei zile. îngrămădite pe o jumătate de canapea, haine sub care se ascund cărţi, chei, bonuri şi, cel mai probabil, facturi neplătite. o masă dezgolită pe care încă nu s-a aglomerat nimic. un sumo mic de cauciuc priveşte înfuriat la ceaşca de lut în care a mai rămas puţină cafea rece. două sertare deschise din care dezordinea iese prin câteva mâneci şi lucruri vizibil îngrămădite. pe jos, cabluri nenumărate, trase în cele mai nepotrivite direcţii, încâlcite parcă în mod voit şi prelungite de-a lungul camerei. păşesc adesea pe vârfuri, podeaua e o capcană vie. un pick-up, cu un vinil scos din cutie. plante mari, de care mă mir zi de zi cum de au rezistat alături de mine. e aproape reconfortant să ştii că poţi creşte o plantă. aici sunt multe. treisprezece. lămâi, cactuşi, un ficus, busuioc, lemongrass, orhidee şi altele al căror nume îl uit în fiecare zi. şi cărţi, aproape toate citite.

ori că rămân fără cafea, ori că rămân fără cărţi, senzaţia e tot pe-acolo. că ceva s-a terminat. că trebuie să existe şi nu mai e. dar e un haos controlat acum. îl joc pe degete. cam ce-am de gând să fac şi cu mine într-o zi.

joaca de-a noi. cea mai mare putere pe care o poate avea omul e să-şi dea seama de puterea pe care o are. în primă fază, o să vrei să fugi de tine, să nu crezi că poţi face toate aceste lucruri. mai târziu, mai cu frică, mai în serios, vezi că se poate. joaca de-a noi.