disciplina, casă bună cu piscina

mi-a povestit acum un milion de ani cineva că un prieten i-a spus abia săptămâni mai târziu că în seara în care se întâlniseră, chiar înainte să se vadă, avusese un accident de maşină destul de serios. pe prietenul care îmi povestea, explicaţia l-a năucit: ştia că n-ar fi rezolvat nimic dacă se plângea, că ar fi stricat seara povestind o astfel de întâmplare fiindcă ceilalţi l-ar fi compătimit şi că a preferat să se bucure de compania prietenilor reuniţi în acea zi.

nu ştiu cum ajunge un om la o astfel de disciplină. eu de două luni mă tot plâng că-mi curge apa în baie. un prieten mi-a zis că e o apă în baie, un nimic. eu mi-am zis că, totuşi, e bine că nu mi-a luat casa foc (ferească dumnezeu). apoi mi-am zis: două mâini, două picioare, all good.

dar vreau şi eu. disciplina aia sau ce-o fi, o vreau şi eu. am citit şi-am tot citit că omul disciplinat e liber. acum înţeleg că e liber şi în astfel de situaţii, că nu numai că nu e un prizonier al timpului, dar nici al gândurilor sale. 

grijile (şi-ar fi trebuit să-mi amintesc, doar azi am scris) nu te ajută să rezolvi problemele de mâine, dar îţi răpesc posibilităţile de azi. şi-am noroc (hai să-i zic noroc deşi-spune-mi-cu-cine-te-nsoţeşti-ca-să-ţi-spun-cine-eşti-sau-cine-vrei-să-devii) să am în jur nişte înţelepţi pe care nici nu ştiu cum mi i-a scos viaţa în cale (dar ce bine că există, doar cu instalatorii am ghinion).

au venit la pachet cu disciplină, modestie, sinceritate şi joie de vivre. şi-atunci trăieşti şi tu înzecit, odată cu ei, şi creşti.