În linişte

mai amân un pic plecarea. mă gândesc la cartea din geantă. la cum mai târziu mă voi ghemui pe canapea şi voi citi, cu ceaiul de busuioc alături. la cum voi termina articolul pe care l-am început aseară, la cum mi-au dat iar lacrimile când mi-am amintit de Eugene Ionesco. mă simt de două ori copil, cum spunea un personaj de-al lui Pavese. sunt mai copil azi decât atunci când eram mică.

exerciţii de imaginaţie. cine vorbeşte mult îşi toceşte instinctele de luptă. ce luptă? cu cine? ce luptă se mai dă în afară de cea pe care o duc cu mine, în afară de cea pe care fiecare om o duce în sinea lui? dar acum măcar nu mai e război, ai mai câştigat, s-au mai încheiat nişte bătălii. lupta asta are parfum de rozee. pardon, de azalee, dacă tot e aici, în dreapta mea.

să te iubesc. dar cum? azi n-aş putea să mai iubesc doar de dragul de-a iubi. de dragul gândului. mi-am pierdut răbdarea, exerciţiul jocului, s-a dus strălucirea gândului. dacă înfloresc teii, lasă să înflorească pentru întâlnirile noastre întâmplătoare, nu pentru promisiunile certe pe care ni le spunem, ni le scriem, ni le bătătorim în palme ca să reuşim în cele din urmă să ne amăgim singuri.

şi totul, până la urmă, nu e decât o joacă a unui om de două ori copil.

şi ce e cu adevărat prostesc e faptul că acest copil e unul foarte credul, unul care te priveşte în ochi şi crede, unul care te priveşte în inimă şi-atunci nu mai aude.

şi copilul ăsta nu mai creşte fiindcă nu vrea să fie adult. aşa a hotărât într-o zi.

noi nu ne mai cunoastem nicicum, noi nu ne-am cunoscut niciodata

nu mai avem ce sa impartim, nu avem cum sa impartim sau sa ne oferim reciproc lucruri de care niciunul dintre noi nu are nevoie. noi nu avem ce sa mai descoperim unul la celalalt daca niciodata nu ne-am dorit, de fapt, sa ne cunoastem. noi nu mai avem sa ne spunem nimic si, ce e mai grav, e ca acum ne e frica sa ne impartim tacerea.

nu te-ai fi gandit vreodata ca pana si linistea poate sa iti faca rau, ca pana si ceea ce n-ai simtit te poate ajunge din urma, ca un blestem vechi pe care fiecare om il poarta cu sine de dinainte de a se fi nascut. noi nu ne-am cunoscut niciodata, noi nu ne-am nascut.

in lumile noastre sunt usi in spatele carora ne ascundem si rasuflam usurati. chiar si daca ciocane cineva, o sa ne prefacem ca nu suntem acasa. si, mai apoi, spasiti, vom recunoaste ca eram totusi acolo, cu respiratia intretaiata, cu ochii inchisi, asteptand ca totul sa dispara, ca totul sa treaca. eram si nu eram, ca-ntr-un moment obisnuit al existentei noastre.

spune-mi, in timp ce iti tii mana pe inima, ca nu mai crezi in absolut nimic din ceea ce exista deja si ca ai uitat sa-l pictezi pe dumnezeu. ca acolo unde exista un chip azi nu mai exista nimic si ca acolo unde inainte se afla un inteles azi te-ai indepartat de orice ar fi putut sa aiba sens. spune-mi ceea ce vreau sa aud ca sa pot merge mai departe.

nu rostim adevarul fiindca nu-l cunoastem sau l-am ingropat mult prea adanc. priveste cerul, dar tocmai de cer ne temem fiindca ne aminteste sa iubim. si-atunci ne plecam fruntile, mai obositi ca niciodata, catre acelasi drum pe care il cunoastem deja, batatorit de ganduri. drumul cel trist al fiecarei zile.

the noise of it all

cred ca e greu, odata ce te lovesti de cum ar trebui sa fie lucrurile, odata ce inspiri o alta realitate, sa traiesti ca propria-ti dublura, sa te prefaci ca uiti, ca nu intelegi, ca o situatie poate sa fie si asa si-asa. dar nu poate. e imposibil ca, odata ce ai descoperit un alt inteles in fiecare zi, sa te intorci la ceea ce nu pare sa mai insemne nimic, la ceea ce anii au destramat lasand urme adanci, la ceea ce obisnuintele au daramat, la ceea ce lipsa alegerilor, de-a lungul anilor, a facut sa existe astazi. asa ca te fortezi sa ajungi din nou la ceea ce crezi ca ar trebui sa fie. tragi de tine sa umpli ceea ce nu pare sa fie un gol, ci doar o uriasa distanta intre doua realitati care incearca, neobosit si totusi in zadar, sa se reuneasca sau macar sa convietuiasca zi dupa zi.

nimic nu va mai putea insa sa fie ca la inceput, nu dupa ce intelegi, nu dupa ce ajungi sa vezi, nu dupa ce ai mai adaugat o cheie la acele intrebari care te fac sa fii astazi atat de nefericit. si-ti accepti deciziile, contextul, doar uneori poleiesti cu zambetul si cu gandul ceea ce inca nu e definitiv. sunt momente si momente, iti spui, fiindca stii ca totul e tranzitoriu.

exista norme. exista norme de care nu scapam, dar de care incerci sa scapi. sunt invechite, sunt bine impamantenite, sunt sapate adanc in cine stie cate generatii trecute si viitoare. stii ca va mai trece timp. dar nu poti sa nu te uiti in urma la ceea ce ar fi putut sa fie. nu poti sa nu privesti prin ferestrele cu vitralii, sa vezi dincolo de luminile calde din hol, sa incerci sa stergi momentele de care nu esti sigur ca iti apartin si sa spui, cat se poate de sincer, ca ai uitat sa mai existi cu adevarat.

ai indoieli. indoieli ca ai un rol al tau, de-adevaratelea. nu unul aparent distribuit, nu unul suficient de semnificativ. evident, sunt indoieli gresite, eronate, ti-ar spune oricine, indoit de propria-i temere. si tu, ce faci? pe cine intrebi mai departe daca tot ceea ce te framanta in prezent va capata, la randul sau, o cheie?

vezi cum ceea ce a existat cu certitudine dispare si-atunci inveti sa nu te increzi niciodata in certitudini. vezi cum de pe ziduri dispare iedera in loc sa creasca si sa acopere totul.