"ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta", scria Ionesco acum multi, multi ani. ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta, imi spun si eu astazi cand lucrurile dor mai putin, cand despartirile se fac fara pic de resentiment, cand alegi mai bine, cand vezi mai clar, cand intelegi mai mult. ce bizar ca ne-a luat atata timp sa ajungem aici. ce ciudat ca nu ne-am potrivit niciodata ceasurile ca sa ajungem la timp ori de cate ori ne-am intalnit. si ce coincidenta ca amandoi am fost, in tot acest timp, la fel.
voi merge acasa, voi aseza si aceste carti noi in raft, acolo unde se aduna ceea ce va trebui, usor-usor, citit. probabil o sa aman din nou ceea ce trebuie facut. acelasi spatiu nu poate indeplini aceleasi functii si, fiindca e seara si fiindca e vineri, imi voi spune din nou ca pot amana, ca am altceva mai bun de facut cand, de fapt, prezentul nu ar trebui sa existe decat in aceasta forma de care inca fug.
dar nu-i nimic. toti fugim de ceva, mai ales in zilele de vineri. fugim de intalnirile accidentale, de ciocnirile neprevazute. fugim de oamenii care ne-au iubit si pe care i-am iubit. fugim de noi insine, nici nu ne mai pasa uneori ca e ploaie. fugim printre picaturile reci, ca poate inca mai simtim frigul acela autentic, nu cel care vine din interior si pe care nu-l putem inlatura prin nimic.
ce seci sunt unele momente carora le dam voie sa existe. si cat de putin ragaz ne oferim atunci cand credem ca am ales bine si nu vrem sa ne mai razgandim. distantele cresc astfel intre noi si stiu, inca de pe acum, ca nimic nu le va mai putea micsora.
No comments:
Post a Comment