destul

am amânat, din teamă. unii oameni te amână cu doar câteva zeci de minute. sunt pe drum, îţi vor spune, dar tu ştii că sunt departe, foarte departe, şi că niciodată nu vor mai fi la fel de aproape, cum au fost cândva. am amânat câteva ore, iar alte lucruri au fost amânate ani de zile. cine ştie ce trăiri încă amân, cine ştie ce frici încă las deoparte pentru un viitor de care încă n-am habar. am renunţat, de multă vreme, să mai încerc să-l mai compun în vreun. şi nu mai cred, nici nu ştiu cum de-am crezut vreodată, că suntem toţi la fel din acest punct de vedere, că dacă urmăm nişte reguli, anumite lucruri se vor întâmpla. cred că ne schimbăm atât de mult de la un an la altul încât nici nu ne vom mai aminti măcar de ceea ce simţeam cândva.

şi cred că e bine, n-aş fi vrut să nu ajung în acest punct, mergând pe un singur drum. cred că aş fi trecut pe lângă multe lucruri. şi nici nu putem face cu toţii aceleaşi lucruri. şi nu putem începe să ne bucurăm în acelaşi moment si să zâmbim la unison. clişeic, dar îl las aici: capitolul 1 al vieţii cuiva nu poate fi comparat cu jumătatea cărţii la care a ajuns altcineva.

ce ciudat. ai crede că nici măcar nu poţi defini această existenţa bizară, condusă în ultimele luni nici eu nu ştiu de ce forţe şi ce energii. mai mult am plutit şi, fără să caut să înţeleg, am înţeles destul. destul cât să renunţ la unele întrebări, destul cât să ştiu că s-a făcut loc de altele noi. destul cât să văd acest râu, destul cât să mă mai tem din ce în ce mai puţin.