concluzii matinale

e adevărat că nu mai e dimineaţă acum când scriu. dar e la fel de adevărat că aceste concluzii s-au născut într-o dimineaţă pe la ora trei atunci când mi-am dat seama că nimic din ceea ce fac nu poate avea loc fără o întâmplare prealabilă, fără o etapă care să fie precedentă prezentului însuşi. nu pot vedea, de multe ori, dincolo de un anumit lucru. abia după ce acel obiectiv e atins, abia după ce acele lucruri s-au întâmplat, înţeleg mai bine, ştiu ce am de făcut. uneori se întâmplă ca abia după luni de zile să înţelegi de ce un an de zile ai făcut ceva, de ce şase luni de zile s-a întâmplat altceva. şi nu poţi decât să te bucuri de această confirmare a faptului că eşti unde trebuie, că prezentul îţi aparţine (sau nu, dar te simţi ancorat) şi că ai învăţat lecţii valoroase.

mai departe, protejezi ceea ce crezi. şi cu o încredere nu doar necesară, ci şi obligatorie, faci din nou paşi pe un drum dincolo de care nu poţi să vezi. dar ştii că, odată încheiată această etapă, vei fi un om mai învăţat, vei afla care-ţi va fi următorul pas şi vei zâmbi: din nou, prezentul va fi exact ceea ce trebuie.