V

Deciziile pe care le luam in fiecare clipa ne pot schimba viata pentru totdeauna. Ma feresc sa decid prea des. Nu am putut niciodata sa lup cu durerea fizica. Ca actor ar trebui sa fii destul de puternic incat sa iti ascunzi durerea, sa nu iti lasi fata sa se schimonoseasca sub imperiul miilor de ace care iti impung trupul. Simteam cum picioarele hotarasera sa ma tradeze din nou. Durerea asta e absolut insuportabila. In momente ca asta, nu vreau decat sa se termine. Nu-mi mai pasa de nimeni, nici macar de Matei. Nici macar el nu poate intelege prin ce trec. O raza a rasaritului, ratacita prin camera, se opreste langa tubul de pastile de parca nu ar fi indraznit sa ii lumineze eticheta, de parca ar fi stiut ca blestemata aia de cutiuta nu aduce nimic bun. Insanatosire, desigur, asta ar trebui sa aduca, dar de 6 luni nu observasem nicio ameliorare. Am vrut sa ma ridic sa il iau, dar nu am reusit. M-am enervat si am ramas cu capul afundat in perna, cu ochii tinta la tavan. Incercam sa nu ma mai gandesc, sa incerc sa uit cumva de durere, dar nu ai cum, ea este acolo si creierul tau nu te lasa sa uiti ca ceva iti macina trupul. Eliza batu la usa si intra fara sa mai astepte vreun raspuns.
-‘Neata !
-Salut… Eliza, da-mi si mie pastilele, te rog.
-Iar ti-e rau, nu ?
-Un pic.
Imi aduse tubul si un pahar cu apa exact ca unui batran care nu se mai poate ridica. Ajunsesem un batran sub chipul unui om tanar. Foarte frumos, Ela ! Uite in ce hal ai ajuns… Eliza se uita la tine cu mila, iar tie iti vine sa ii arunci paharul in cap.
-Am venit sa te anunt ca ma mut. Ma marit.
Primul cuvant care mi-a venit in minte a fost « felicitari » si am continuat cu un « ma bucur pentru tine », desi in acele momente Dumnezeu stie ca ma bucuram numai pentru mine. Si totusi, imi venea greu sa cred ca o sa se marite cu omul acela. Doar le dadusem doua saptamani si nu gresesc niciodata. Dragostea asta… poate ca pana la urma, cand exista cu adevarat, ii schimba pe oameni sau uneste cele mai nepotrivite caractere. Ce stiu eu pana la urma ? Eu am tot fugit de dragoste in mod inconstient.
Pastila isi facu efectul. Eliza plecase, iar eu ramasesem din nou singura, in camera mea linistita, camera in care varul incepea sa se cojeasca si totul incepea sa miroasa a vechi, a mucegai,a spital. Mi-am lipit din nou urechea de teava de la capatul patului. Tiuia si acum. Oare si eu aveam sa mor in patul asta ? Poate ca era un semn faptul ca era un pat de spital. Poate ca sufletele celor dusi ma chemau la ei, poate ca toate durerea lor se adunase in fierul asta vesnic rece.
M-am ridicat brusc, scuturandu-mi tot corpul in incercarea de a scapa de aceste ganduri negre, ca si cum as fi putut sa le arunc pe covor si apoi sa le calc in picioare. Am inceput sa lucrez la schite. Proiectul pe care il am trebuie predat saptamana viitoare si va fi gata la timp. Altfel nu se poate. Nu imi permit sa arunc timpul pe fereastra.
Eu sunt o persoana puternica. Nu am lasat pe nimeni sa ma calce in picioare, nu am dat voie nimanui sa ma raneasca, dar uite ca s-a gasit ceva mai puternic decat mine care sa ma doboare. Obosisem sa lupt de aproape trei luni. Sperantele se duc usor atunci cand te uiti in oglinda si de acolo te priveste un chip trist care iti spune ca totul se va termina curand. Familia, prietenii, toti iti spun ca trebuie sa lupti, ca nu te poti da batut. Nu se mai gandesc la tine, se gandesc cat le va fi de greu in momentul in care nu vei mai fi. Pe tine insa, nu te intelege nimeni. Tie iti este cel mai greu pentru ca te gandesti ca existenta ta se va sfarsi. Gata, asta a fost tot ? Nici macar trei decenii ? Dar bebelusii care mor la nastere ? Sau peste o luna sau peste un an ? Ei ce rol au in povestea asta pe care o numim viata ? Mi-e greu sa cred ca asta e tot, ca existenta noastra e atat de limitata si nesemnificativa. Trebuie sa existam cu un scop mai mare, trebuie sa se mai intample ceva dupa ce « murim », trebuie…
-De ce nu dormi ? E inca devreme.
Matei… nici nu il auzisem cand intrase.
-M-am intalnit cu Eliza care tocmai se intorcea si mi-a deschis ea. Deci pana la urma se marita…
-Da, se marita. Se muta din apartament.
-Si tu ar trebui sa te muti. Nu mi se pare ca iti face bine locul asta. Miroase a spital, sa stii.
Deci observase si el, nu mi se parea mie. Apartamentul incepuse sa se transforme incet-incet in doua rezerve de spital.
-Vino sa stai cu mine. Ar fi mai bine pentru amandoi.
-Da, cred ca ar fi…
Nu, nu ar fi. Ar insemna sa il supun unui chin fara sens. Ar insemna sa fiu o ticaloasa. Una mai mare decat cea care eram deja.