dezamăgiri de sâmbătă după-amiaza

ooo, doamne, iar ţi se întâmplă, iar ai starea aia în care nu mai suporţi pe nimeni şi implicit, nimeni nu te mai suportă. când te-au dezamăgit iar unii şi alţii, dar ce să-i faci, aşa sunt oamenii, ţi-au zis, dar tu ştii că ştii mai bine ca ei, şi totuşi, o să taci şi o să-ţi înghiţi părerile de rău şi of-urile, iar le-nchizi în tine şi le laşi să te înghită. mi-aş dori să dispar, îţi spui şi, doamne, cât ţi-ai dori să dispari. dar ştii tu mai bine, mai că-ţi vine să scoţi limba la ei: "nimic nu ştiţi!", dar ţi-ar spune că eşti un copil şi sigur atunci ţi-ai dori să-i dai de perete, dar violenţa e arma celor care vor duce lumea de râpă, iar tu eşti totuşi un om bun aşa că o să înghiţi în sec şi-o să rabzi. ştii tu mai bine. dar nu înţelegi de ce ei nu văd în tine ce vezi şi tu. e din cauză că nici tu nu ştii cum să le arăţi de ce eşti în stare, dar poate că ziua aia nu a venit încă pentru tine, poate ţie îţi trebuie un moment în care o să-ţi cadă ceva în cap, un colţ de cer, şi-o să te doară şi-o să te trezeşti. dar nu, nici aşa, s-au dus deja destule furtuni în tine. tu o să reuşeşti oricum, ştii pentru ce eşti aici, dar ţi-e frică să le spui şi altora. şi celor care nu mai văd nimic în tine, nu le mai spui nici tu nimic. nici nu te mai zbaţi, nici nu le mai zâmbeşti. nu mai vrei nimic. şi te faci că nu-i vezi, că nu-i mai cunoşti, că-n viaţa ta ei nu ţi-au fost niciodată urme.

aiurea-n tramvai, vai.