Mă imaginez pitic filozof rătăcit iremediabil

Îmi privesc din nou în adânc. Citesc că dacă încerc să mă descopăr, o să mă pierd. Nu o să mai cresc. Mă imaginez pitic filozof rătăcit iremediabil. Dar cum aş putea să încetez să mai analizez? Cum să nu mai vreau să înţeleg ce se întâmplă cu mine? Pentru că tocmai noi ne suntem întotdeauna cele mai mari bătăi de cap, cele mai dificile şi urâte ecuaţii la care nu găsim răspuns. Şi cred că e din cauză că suntem filozofi, dar nu şi matematicieni. Şi cum adică nu mai cresc? Când eu simt clar că am făcut progrese. Sau, mai ştii, nu m-ar mira să fie totul în mintea mea. Am adesea sentimentul, când sunt în anumite locuri, că nimic nu s-a schimbat, că sunt aceeaşi de acum trei ani şi fix aceeaşi de acum şapte ani. Oricum ar fi, cunoaşterea propriei fiinţe este un lucru esenţial. Terifiant, pe de o parte, desăvârşit, pe cealaltă. Cum altfel să evoluezi, să te desparţi de tine şi să te înalţi în acelaşi timp? Trebuie să ştii de la ce pleci, trebuie să ştii ce să desprinzi şi să dai la o parte. Sigur, pasul următor e cel mai greu: voinţa. Iar aici, cel puţin în ce mă priveşte, se vor duce întotdeauna lupte grele. Sau poate că dincolo de lipsa unei mobilizări necesare, se regăseşte plăcerea sadică de a rămâne pe loc. Sau dorinţa de auto-pedepsire. Sau pur şi simplu o cochilie în care m-am băgat singură şi din care mi-e frică să mai ies aşa că mă prefac că nu ştiu cum. Mi-s ochii plini de nedumerire în aste vremuri. Şi mi-e atât de lehamite uneori încât nici nu mă mai obosesc să întreb de ce. Iar apoi, când o altă întâmplare mă răstoarnă în propriile nelinişti, încerc să mă conving singură că am luat întotdeauna deciziile bune.

foto by anna wolf.
feel free to comment. ;)