nimic nu sunt, poate.

nopţile s-au unit într-una singură şi mare şi lungă şi neagră. o noapte fără lună. dimineţile nu mai ştiu ce sunt, poate ar trebui să mă rup de lume şi de nelume, să mă întâlnesc, să-mi vorbesc, să mă întreb ce mai fac, sunt bine, da, eşti bine, şi de ce, mă rog, te încrunţi chiar şi atunci când el îţi zâmbeşte? mi-aş întoarce spatele, la asta n-am niciun răspuns pregătit, ce aiureală, dac-aş fi ştiut, da, da, dac-aş fi ştiut, mi-aş fi pregătit de dinainte un răspuns: măîncruntpentrucănumaiştiusăfacnimialtcevaaşacămăîncrunt. şi poate m-ar fi lăsat în pace namila asta cu doi ochi lipsiţi de personalitate, poate nu mi-ar mai fi pus întrebările astea, poate.
dar până una-alta, nopţile s-au unit într-una singură şi mare şi lungă şi neagră. nu sunt nimic, nici vis, nici realitate, nici scriitură, nici scriitor, nici iubire, nici ură. sunt ceva imaginat, eu sunt ceva ce nu mi-am închipuit vreodată, dar poate altcineva şi-a imaginat că aş fi, poate.
poate. dar cu siguranţă nopţile s-au unit într-una singură şi mare şi lungă şi neagră. o noapte fără lună. aş vrea să ştiu ce să fac cu zâmbetele astea pe care mi le tot oferiţi, îmi cerşiţi înapoi alte zâmbete? eu vă întorc spatele pentru că nu am niciun zâmbet pregătit, ce aiureală.