nopţi de miere. nopţi de fiere

n-ai vrea să-ţi recunoşti nebunia, dar e acolo şi te macină. şi eşti singurul nebun care-şi caută blogul pe google şi scrie acolo două cuvinte: verde ursuz. şi pe urmă dai click şi gata, te loveşti de aiurea-n tramvai şi stări de rău şi un fel de stări de bine şi treci direct la stările de fericire din ceştile de ceai, altfel te deprimi şi nu vrei asta. şi te mai gândeşti uneori (defaptînfiecaresearădefaptînfiecarenoapte) la ce ţi s-a mai întâmplat şi la oameni şi te gândeşti şi la privirile oamenilor care se schimbă atunci când se destramă ceva în ei şi la oameni care nu-ţi mai spun nimic deşi se uită fix la tine. şi mai sunt şi oamenii pe care îi cunoşti şi ai uitat să-i mai deosebeşti, când erai copil ştiai în schimb foarte bine, ăsta e un om rău, uite, mama, ăsta e un om bun. dar acum nu mai ştii nici tu să faci diferenţa şi te tot loveşti şi te-ai feri, dar nu mai ai cum. şi mai e şi momentul ăla în care ştii că ar trebui să faci ce-ţi tot propui şi că n-ar mai trebui să fugi în halul ăsta de tine, mai că ţi-ai pune piedică numai să stai locului, dar faci tu cumva şi sari. şi mai sunt serile în care mai faci câte o trăznaie şi pe urmă nici nu-ţi mai pare rău, asta e dubios la tine şi stai şi tu şi te miri, dar până şi miratul ăsta îţi trece, parcă nu s-ar mai lega nimic de tine. ai devenit un om transparent, te simţi ca atunci când pe străduţa aia care pleacă din amzei şi duce spre romană, se mai ciocnesc unii oameni de tine, ca şi cum nu te-ar vedea, ca şi cum nici n-ai fi acolo, de parcă nu te-ai împiedica şi tu de aceleaşi dale ridicate din trotuarul turnat prost.
dar ce-o fi totuşi cu tine, nici chef să te mai întrebi nu mai ai. dar te sperii atât de tare, doamne, n-am văzut om mai speriat, recunoşti, şi încerci cu inima cât un purice să înveţi din greşelile altora şi-ţi spui că tu nu o să faci aşa, dar tot ce ai învăţat până acum e că never say never.