and then there seemed to be no time

cred ca traiesc de foarte multa vreme cu impresia ca trebuie sa ma opresc si sa iau o pauza. numai ca fix de o pauza nu mai e timp. e mai mult sentimentul ca as avea nevoie sa-mi inchid un pic urechile, sa ma retrag in mine, sa fac sa fie liniste, sa inteleg ce e de facut cu tot ce-am invatat in ultima vreme, sa imi dau seama ce mai trebuie dat deoparte (pentru ca, desi acumulam, de cele mai multe ori esentialul e schitat numai de cateva linii) si ce trebuie facut de-acum inainte.

am impresia aproape continua ca le fac pe toate in ordinea gresita, ca ar fi trebuit sa fac mai intai asta sau cealalta chestie, insa imi dau seama ca tocmai asta face in cazul meu diferenta intre a sta, a analiza si a nu face nimic si a face lucrurile avand grija ca acestea sa fie facute si urmarind sa invat din greseli. mi le asum, in fond, mai ales ca avem toti un drum al nostru si e bine sa ni-l croim singuri.

si mai stiu ca nu exista o ordine, ca important e sa continuam sa mergem fiindca toate se vor aseza si se vor completa treptat si vom intelege mai tarziu de ce a fost important ca azi am facut ceva ce a parut lipsit de sens sau care poate a fost pus sub semnul indoielii.

continui sa merg, om scos din firea lui care mai degraba ar fi dat inapoi de la toate lucrurile din lume, de teama si din confort. dar nu cresti pana nu iesi din zona sigura in care cunosti toate usile si ai toate cheile. nu cresti pana nu incepe sa-ti bata inima un pic mai tare. nu cresti pana nu incepi sa faci atat de multe lucruri incat simti ca nu mai stii exact ce se intampla, dar stii ca nu e bine sa vrei sa controlezi lucrurile ci sa le lasi sa ti se intample.

in definitiv, poate doar organizarea drastica a timpului lipseste.