de multe ori

m-am intrebat de multe ori cum e sa vezi viata in gri, sa lasi de la tine, sa mai uiti, sa mai stergi, sa fii nehotarat singur, sa mai treci peste, sa te faci ca nu vezi, ca nu intelegi, ca nu tie ti se intampla toate astea. insa urechile mele nu s-au inchis niciodata ca intr-un roman de-al lui murakami asa ca n-au vrut sa priceapa nuantele de gri pe care le-au preamarit atata altii. oameni dragi, de altfel.

la mine lucrurile sunt ori albe, ori negre, iar nuantele de gri, putine la numar, mi le asum si nu le las prea mult sa-mi stea prin preajma. mi se pare esential sa vrei sa tai in lucruri, in carne vie, sa vrei sa pleci, sa te misti, sa-ti asumi cuvintele, deciziile, tot.

asa ca nu ma pot impaca decat intr-un fel cu lucrurile, iar felul asta e facut (si-asa a fost dintotdeauna) din non-culori, dar sunt cele care ma fac sa am liniste.

ajungi intr-un punct in care inveti sa tot mergi, sa faci sa-ti fie bine si sa nu mai privesti nici in dreapta si nici in stanga.

si uneori stii ca te mai trage cineva de maneca, insa nu te mai opresti fiindca viata nu are 1.000 de ani si tu traiesti din plin abia de 2.