sa credeti in oamenii fericiti

Play this first: http://hypem.com/track/12289/Abbey+Lincoln+with+Hank+Jones+-+Time+After+Time

Vecina mea are 83 de ani, zambeste tot timpul si are leucemie. N-am cunoscut niciodata pe cineva care sa zambeasca asa de mult. In ochii ei se citeste o bunatate nemarginita. Pe ea o am intotdeauna in minte atunci cand spun ca vreau sa imbatranesc zambind.

De trei zile scriu la postarea asta. Rasucesc fragmentele, intorc randurile pe toate partile de parc-as mai putea gasi ceva sub cuvinte. In istoria celor aproape sapte ani ai blogului, e prima oara cand fac asta. N-am vrut sa sune nici melodramatic, nici prea hazliu. Nici pe intepat, nici prea... parinteste. Pe urma a venit Abbey Lincoln si-a potolit totul. Fiindca, in definitiv, viata se rezuma la ritmul potrivit, la cateva nuante, la cateva ploi de toamna, la cateva amintiri din cea mai indepartata copilarie si la un cantec de gugustiuci. Nici la cincizeci, nici la optzeci, nu vom fi niciodata mai mult.

Nu exista reguli. Si nu e nimic filozofic in asta. Traiesti cum simti, in cele mai multe cazuri, dupa ureche. Eu traiesc dupa inima, abia invat, de vreun an si ceva. E coplesitor, dar asa am ajuns sa traiesc zece ani intr-unul. Mi-e frica, uneori, ca altor oameni li se pare ca mie nu mi-e frica. Dar mi-e. Mi-e frica de atat de multe lucruri. Cui nu i-e frica de ceva? Diferenta e ca acum le privesc astfel, le infrunt, le vindec, pe unele nu le mai bag deloc in seama. Si traiesc. Fac ce-mi place. Si ce nu-mi placea inainte, am facut sa-mi placa.

In rest, tot oamenii mi-au demonstrat ca te poti schimba intr-un an cat altii intr-un zece. De exemplu, un singur om m-a invatat sa inteleg cat de important e sa vorbesti deschis despre ceea ce simti pentru altcineva. M-a invatat ca daca spui altcuiva ca e un om minunat, viata ta se infrumuseteaza inzecit. M-a invatat ca daca am inima deschisa, viata se schimba in mod neasteptat. Si frumos.

Un alt om mi-a aratat unde sunt acum atunci cand a ales sa impartim aceeasi masa si care, desi m-a citit ca pe o carte deschisa, a ales sa nu imi spuna asta. Acelasi om nu mi-a demonstrat inca (si nici nu vreau sa-mi demonstreze vreodata) ca dincolo de un nume pe care il admiri, dincolo de un om caruia inca ii sorbi cuvintele se ascunde un al treilea eu. Si poate-o sa citeasca si-o sa-mi spuna ca de ce i-am spus.

Si s-a mai ivit apoi cineva care mi-a amintit ce e tineretea. Mi-a strigat ca e primavara afara si l-am crezut fara sa ma uit pe fereastra. E primavara in luna ianuarie and that made perfect sense. O sa fim tineri pana la optzeci de ani.

Anul trecut am facut un milion de lucruri pentru prima data, am inceput deodata tot ce inainte era doar vis, nici macar proiect. Si-am cunoscut suprinzator de multi oameni. Timpul ne cerne in relatiile dintre noi asa ca nu-mi fac griji. Si nici voi sa nu va faceti. Unii oameni au doar un rol pasager in viata noastra, chiar si de-un minut. Minunat e sa intelegi ca asta e parcursul firesc al vietii si ca, desi ai cunoscut un om doar pentru un minut acum cinci ani, ai toate sansele ca urmatorii zece sa-i petreci alaturi de el, impartind aceeasi ceasca.

Fiindca asa e viata. Cu tumult, cu bune si cu rele, cu entuziasm, cu cap in nori si picioare pe pamant. Simt ca plutesc de nenumarate ori intr-o zi, am chef sa-i strang in brate pe toti cei care au grija sa-mi insenineze fiecare zi si ma gandesc ce pot sa fac mai mult. Si daca asta e nebunie, daca asa se simte, atunci e ceva minunat.

Zilele trecute am avut supriza sa descopar ca se intampla uneori sa faci o intelegere cu tine, nu spui la nimeni, si tocmai atunci ceva din exterior vine sa iti completeze hotararea. Si nu e ceva pur intamplator, nu cred in haos, ci intr-o conexiune care noua ne scapa. In afara de cea conform careia cum ti-asterni, asa te culci. And that's not rocket science.


Si-am mai descoperit ca "asculta-ti inima" nu e doar o vorba-n vant. Am vazut in jurul meu oameni schimbandu-si vietile fiindca eu ma schimbam si invers - un cerc vicios si bun. As putea, desigur, sa va fac si o lista cu lucrurile care "nu merg bine". Doar ca nu le mai vad. Si nu le mai inteleg. Le stiu, dar importanta lor s-a disipat. Ce inseamna ca ceva ce nu poti controla a intrat in viata ta? Inseamna ca nu ai de ce sa-ti faci griji fiindca oricum nu-l poti controla. And I made it so far.

Ma coplesesc, uneori, amintirile din copilarie. Alea dragi si pure, din cea mai frageda perioada a vietii. Am fost un copil care alerga descult, se urca in fiecare primavara in pom cand inflorea caisul si vorbea cu soarele: "Asa-i ca maine n-o sa ploua?". Si nu ploua.

Ma copleseste iubirea. Iubirea pe care o primesc, din zece parti diferite, iubirea sincera a unor oameni care nu-si pun la indoiala sentimentele. Am crescut prin ei si datorita lor. Credeti in oamenii fericiti. Fiindca si eu am crezut si am devenit unul.

SMART

play this first:



Scuze se găsesc, slavă domnului, cu nemiluita. pe toate drumurile, în toate colţurile, în cel mai uşor mod posibil şi cel mai la îndemână. ies de pe unde nici nu te-ai gândi şi mai că te miri că una dintre scuze era cât pe ce să-ţi scape. dar ce faci când îţi iei obiectivele în braţe şi le treci pe hârtie? când organizarea lor în scris îţi dă o palmă şi te face să te ruşinezi că până acum ai fost bun numai la găsit scuze?

când absolvim ultima formă de învăţământ tendinţa e să uităm de orice program strict în afară de cel pe care ni-l impune jobul de zi cu zi. dar ce faci cu timpul liber pe care nu ţi-l doreşti liber? l-am organizat până-n pânzele albe şi l-am pus la treabă.

mă uit peste foaia pe care am scris în dimineaţa asta tot şi-mi dau seama că e o revelaţie. nimic din ceea ce-mi propusesem nu mi se părea realizabil fiindcă nu era scris. în loc de o lună, îmi ofeream trei. în loc de un rezultat final peste o lună şi jumătate, amânam totul cu cinci luni.

hands down for procrastination. acum da, sunt sclavul acestui program draconic. and thank god for that. fiindcă libertatea vine din disciplină, nu din haos. de-acolo vine doar stressul.

whendidyougetthatsmart, mai că-mi vine să-mi spun. dar rezultate, înainte de toate. fiindcă-i mare lucru şi să te-aplauzi singur.

atâta haos

atâta haos n-am mai avut în cap de anul trecut când mă luase totul pe nepregătite. abia acum îmi dau seama câte altele mă vor mai lua pe nepregătite, dar câtă muncă e necesară ca să reduci măcar la jumătate sentimentul că lumea aleargă pe lângă tine şi că trebuie să încerci s-alergi şi tu ca s-o poţi prinde din urmă.

totul e posibil. iar tu, ca om, poţi face cam aproximativ orice. şi-atunci când ştii asta, n-ai decât să alegi: îi dau în cap omului încă leneş din mine şi devin omul care munceşte în direcţia lucrurilor pe care vrea să le îndeplinească sau accept faptul că nu vreau să îmi împlinesc obiectivele. din acest punct de vedere, chiar nu există nu pot, există doar nu vreau.

până se face ordine, după tot haosul, visez. diferenţa e că acum visez şi mai mult, mai frumos, mai mare, dacă vreţi. fiindcă vezi că din afară, poveştile tale pe care le crezi mici sunt apreciate la un nivel la care nu te-ai fi gândit şi pe care îl subestimai întotdeauna. nu vă băgaţi visele sub preş. credeţi în ele fiindcă dacă voi nu credeţi, nimeni altcineva n-o să creadă. şi puteţi face orice, asta v-o spun cu certitudine. dacă eu m-am transformat şi mi-am schimbat filozofia de viaţă, oricine poate. nu-i uşor şi, cu siguranţă, nu e confortabil. confortabil e să stai pe canapea, cu punga de ronţănele în braţe şi să te uiţi la TV (no pun intended, fac asta ori de câte ori creierul meu vrea să ia o pauză care să îl relaxeze în modul ăsta). e un exemplu pe care nu îl judec ca atare, încerc doar să exemplific ce confortabil e. şi chiar e. ce-i însă greu şi-o să te dea peste cap, iar tu n-ai altă opţiune decât să rezişti împotriva furtunilor pe care ţi le vei crea singur, e să începi să te schimbi. să munceşti mai mult, să renunţi la lucrurile confortabile care nu făceau decât să te ţină pe loc, să identifici acele obiceiuri dăunătoare şi să renunţi la ele.

şi-n toată nebunia asta, de-acum, îmi dau seama şi mai bine că totul e posibil. sunt pe drumul cel bun fiindcă e un drum al meu, un drum pe care au pornit şi alţi oameni minunaţi, încă de la început. e o plimbare frumoasă de tot, ca pe-o uliţă de sat, cu toţi copacii înfloriţi. o primăvară continuă alături de prieteni dragi.

paradoxal vorbind, I can practice laziness at its best. pot să trag uneori de mine zece ore până să mă dezmeticesc. să las haosul să pună stăpânire pe casă, pe canapea şi pe orice suprafaţă plană şi neacoperită şi cu potenţial de umplere prin dezordine.  dar partea bună e că un astfel de haos nu mă mai copleşeşte nicicum. e dezordinea aia pe care ai chef s-o faci şi-atât. ştii că o să faci ordine lună a doua zi şi că o să-ţi prindă bine când o să vezi totul curat lună. aşa cum dezordinea asta de-acum te relaxează până-n vârful degetelor.

sa nu uit

diminetile, toate diminetile, sa nu le uit. sa nu uit ca, la un moment dat, mergand pe calea victoriei, am stiut cine si cum imi doresc cu adevarat sa fiu. si asta fac. ma simt ca un sculptor care se modeleaza singur, isi ciunteste defectele, se cearta si se impaca din nou cu el insusi, se dojeneste mult prea aspru, apoi isi da seama si se iarta. ce alta munca atat de asidua ar putea duce la un rezultat de care chiar sculptorul sa fie multumit?

sa nu uit ca prin pasi lumea inainteaza alti zece. ca parca tot ce e in jur o ia inainte, ca uneori simti ca trebuie sa te tii de ceva, altfel o sa ametesti si-o sa cazi. sa nu uit ca nu exista viata mai buna decat cea pe care ti-o construiesti singur.

sa nu uit momentele astea bune care s-au tot adunat, s-au tot adunat, care m-au facut mai puternica in fata unor momente rele care s-au tot adunat, s-au tot adunat. le numar insa, numai pe cele bune, fiindca doar atunci cand intelegi ca viata nu iti e potrivnica, descoperi ca stii sa inoti. si ce om am devenit si ce om trebuie sa devin.

e atata siguranta in a sti ca poti incat cei care-ar vrea sa sa-ti spuna altceva par sa vorbeasca o alta limba. ridici din umeri, ca un om istovit sau grabit sau poate doar plictisit sa auda la nesfarsit lucruri fade in care a crezut candva, pe care le-a trait si pe care le-a si inteles, descoperind in ele un hau care te poate trage in jos si nimic mai mult. cochilii goale, secatuite, uscate de-o mare care astazi nu mai exista, slefuite de vant si reci, intotdeauna reci.

sa nu uit ca trebuie sa cer eu cel mai mult intotdeauna de la mine si tot eu sa fiu omul multumit de cat am facut. si sunt lucruri pe care deja le-am construit, lucruri care deja m-au construit, pe care le cunosc, despre care pot vorbi. de fapt, cred ca intotdeauna mi-am dorit sa pot vorbi oamenilor despre lucruri pe care le cunosc fiindca abia atunci poti vorbi cu siguranta. iar a vorbi fals despre lucruri de care n-am habar nu-mi sta-n fire. in fire mi-a stat si poate ma va caracteriza intotdeauna, sa fiu un om timid. dar e mai bine asa. inveti ca numai cine confunda timiditatea cu aroganta e un om arogant, iar cine descopera bun simt in timiditate e un om de valoare.

si cam atat.

de continuat

undeva, pe pat, o rochie neagră pe care nici nu-mi mai amintesc cu ce ocazie am purtat-o deşi zace acolo de vreo trei zile. îngrămădite pe o jumătate de canapea, haine sub care se ascund cărţi, chei, bonuri şi, cel mai probabil, facturi neplătite. o masă dezgolită pe care încă nu s-a aglomerat nimic. un sumo mic de cauciuc priveşte înfuriat la ceaşca de lut în care a mai rămas puţină cafea rece. două sertare deschise din care dezordinea iese prin câteva mâneci şi lucruri vizibil îngrămădite. pe jos, cabluri nenumărate, trase în cele mai nepotrivite direcţii, încâlcite parcă în mod voit şi prelungite de-a lungul camerei. păşesc adesea pe vârfuri, podeaua e o capcană vie. un pick-up, cu un vinil scos din cutie. plante mari, de care mă mir zi de zi cum de au rezistat alături de mine. e aproape reconfortant să ştii că poţi creşte o plantă. aici sunt multe. treisprezece. lămâi, cactuşi, un ficus, busuioc, lemongrass, orhidee şi altele al căror nume îl uit în fiecare zi. şi cărţi, aproape toate citite.

ori că rămân fără cafea, ori că rămân fără cărţi, senzaţia e tot pe-acolo. că ceva s-a terminat. că trebuie să existe şi nu mai e. dar e un haos controlat acum. îl joc pe degete. cam ce-am de gând să fac şi cu mine într-o zi.

joaca de-a noi. cea mai mare putere pe care o poate avea omul e să-şi dea seama de puterea pe care o are. în primă fază, o să vrei să fugi de tine, să nu crezi că poţi face toate aceste lucruri. mai târziu, mai cu frică, mai în serios, vezi că se poate. joaca de-a noi.

disciplina, casă bună cu piscina

mi-a povestit acum un milion de ani cineva că un prieten i-a spus abia săptămâni mai târziu că în seara în care se întâlniseră, chiar înainte să se vadă, avusese un accident de maşină destul de serios. pe prietenul care îmi povestea, explicaţia l-a năucit: ştia că n-ar fi rezolvat nimic dacă se plângea, că ar fi stricat seara povestind o astfel de întâmplare fiindcă ceilalţi l-ar fi compătimit şi că a preferat să se bucure de compania prietenilor reuniţi în acea zi.

nu ştiu cum ajunge un om la o astfel de disciplină. eu de două luni mă tot plâng că-mi curge apa în baie. un prieten mi-a zis că e o apă în baie, un nimic. eu mi-am zis că, totuşi, e bine că nu mi-a luat casa foc (ferească dumnezeu). apoi mi-am zis: două mâini, două picioare, all good.

dar vreau şi eu. disciplina aia sau ce-o fi, o vreau şi eu. am citit şi-am tot citit că omul disciplinat e liber. acum înţeleg că e liber şi în astfel de situaţii, că nu numai că nu e un prizonier al timpului, dar nici al gândurilor sale. 

grijile (şi-ar fi trebuit să-mi amintesc, doar azi am scris) nu te ajută să rezolvi problemele de mâine, dar îţi răpesc posibilităţile de azi. şi-am noroc (hai să-i zic noroc deşi-spune-mi-cu-cine-te-nsoţeşti-ca-să-ţi-spun-cine-eşti-sau-cine-vrei-să-devii) să am în jur nişte înţelepţi pe care nici nu ştiu cum mi i-a scos viaţa în cale (dar ce bine că există, doar cu instalatorii am ghinion).

au venit la pachet cu disciplină, modestie, sinceritate şi joie de vivre. şi-atunci trăieşti şi tu înzecit, odată cu ei, şi creşti.

am umplut golul

play this first:

Uneori parca nici nu mai sunt aici. E greu de explicat. E ca si cum as fi ajuns mai departe decat mi-am propus vreodata. Te-ndragostesti vreodata de muzica intr-atat incat sa simti ca te vindeca? Iti zambesti vreodata atat de mult incat sa simti ca inima ta abia mai are loc in piept? Eu da. De un milion de ori pe zi. Daca adun zilele, o sa-mi dea cu plus. Daca pun la cap amintirile, o sa-mi dea o viata traita, iubita. Daca pun cap la cap zambetele, o sa-mi dea un om fericit. Un om implinit. Beata, nebuna, cu dubla personalitate, cu capul in nori? Nu stiu un om mai fricos si mai timid. Dar le-am luat si le-am facut sa-mi foloseasca. Din frica se naste curajul. O calci in picioare in timp ce iti tremura genunchii. Si pe urma-ti trece. Mergi mai apasat, zambesti mai des. Si, zi dupa zi, ce sa vezi, un om nou. Iubitor de oameni.

mătuşa din bucureşti, strada hristo botev

iubesc oraşul ăsta. e greu de explicat. mulţi ani l-am urât, dar asta era din cauza mea. nefericit poţi fi oriunde, până la urmă. la fel de bine, bucureştiul poate să ţi se pară unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. acum ninge şi-mi trec prin minte, pe fugă, toate ninsorile trăite aici, adesea cu repeziciune, mereu cu alte privelişti parcă sub fereastră. e o joacă, viaţa asta. ne construim treptat, prin oameni, locuri, decizii. dar cel mai mult ne construim când privim în noi. am ştiut dintotdeauna că azi o să fiu cine sunt acum. din nou, e greu de explicat chiar dacă o simplă propoziţie pare suficientă, definitorie. am devenit mătuşa din bucureşti, imagine pe care ani de-a rândul am păstrat-o în amintire, după primele sosiri aici. iar acum, deşi poate părea imposibil, redescopăr un bucureşti interbelic de care mă îndrăgostesc pe zi ce trece.

ea avea mereu bomboane în casă. poate încă mai are. le ţinea pe o măsuţă, aproape de canapea. eu iubeam dulciurile, încă de pe atunci. eram un copil, cui nu-i plac dulciurile la vârsta aceea? eram însă un copil timid, îndrăzneam rar să iau câte o bomboană. mi-a rămas însă în minte imaginea aceea, a bombonierei de sticlă care lucea uşor în lumina galbenă a unui lampadar ascuns între pene uriaşe de păun şi statuia de bronz a unui pescar chinez.

de-a lungul vieţii, multe dintre aceste imagini sunt şi cele care ne formează. descoperim în ele afinităţi care ne suprind plăcut, completări duioase ale omului pe care îl devenim. take comfort in rituals. am devenit un om al tabieturilor. dar de câtă dezorganizare a fost nevoie pentru a ajunge aici. de cât haos pentru a înţelege cât de mult îmi place, în realitate, ordinea.

nu las astăzi pe nimeni să-mi pună la îndoială fiinţa. şi dac-ar fi să dau un sfat, ca cel mai important peste ani, acesta ar fi. siguranţa ta, certitudinea că îţi place de tine ca om trebuie să fie un zid de netrecut pentru cei care se vor îndoi întotdeauna de ei. da, plec urechea la ce cred că ar trebui schimbat, îmbunătăţit. dar nu mă mai las, de multă vreme, "încurcată" de probleme false, exterioare.

e un tot, un cerc bine definit. ştii cine eşti, ce vrei, de ce e viaţa ta aşa cum e. eşti mulţumit, eşti liniştit. ştii de ce trecutul era într-un fel, de ce prezentul e aşa cum e. şi te bucuri că azi găseşti plăcere în atât de multe lucruri.

fugim de noi mancand pamantul in timp ce ne cautam cu disperare

libertatea vine din actiune, dar de lanturile care te tin sa nu faci nimic nu scapi foarte usor. parca m-am trezit alt om in dimineata aceasta dupa o noapte in care am dormit foarte putin. ni se ascut oare simturile cand le impingem peste limite si ne fortam sa ne lasam in urma ca fiinte ale obisnuintei?

as vrea sa ma desprind de tot de mine, sa ma transform pe loc, pocnind din degete, ca alice, ca orice vrajitoare din basme care dispare pe loc sau ca orice membru al unui echipaj de pe o nava cu tehnologie avansata. as vrea sa nu mai fie asta o lupta, sa tot schimb, fiindca imi opun rezistenta mie si inaintez greu. dar chiar si asa, greoi, parcursul asta a dat roade, pot sa vad clar pe cine am lasat in urma.

o sa ma bucur mai mult, daca ma intrebati, de aceasta descoperire a actiunii care determina lucruri pe care inainte doar le visai. avem atata putere incat ni se face frica. stim, in subconstient, de ce suntem capabili asa ca alegem uneori sa ne ingropam deciziile, puterea de a ne schimba, viata cea noua.

fugim chiar de posibilitatea de a accede la ACEA viata pe care ne-o dorim, la acel EU pe care il cautam si-ncercam sa-l infaptuim. fugim de noi mancand pamantul in timp ce ne cautam cu disperare. omul e o suma de contradictii si e imposibil de definit printr-un singur profil psihologic. de aceea, nimic n-ar trebui sa ne mai mire. dar tot de aceea, ar trebui sa fim mai aspri cu noi.

si uite, asadar, cea mai mare rezolutie pentru 2013. o sa fac ordine si mai multa, cu bucuriile alaturi.

cantec pentru a te face sa zambesti

Absenţii - Augustin Buzura

"Ştiu, există o lume în mine, neclară, liberă, cu parametri dificili. Există o lume în afara mea, cea de care mă izbesc mereu, pe care mă străduiesc să o înţeleg, să mă integrez în ea, cea pe care o iubesc şi o dispreţuiesc cu o putere neobişnuită, pe care aş vrea s-o îndrept, pe care o refuz şi mă refuză. Mai am una în mine: ea ţine de viitor, este povestea mea cea mai frumoasă, tocmai pentru că îmi aparţine în exclusivitate, pentru că mi-am construit-o singur şi ea nu se va materializa niciodată, deci nu mă va decepţiona... Mai am, în sfârşit, şi ultima lume, de rezervă, în afara legilor cunoscute... Dar ea depinde de o minune, de un miracol... Tragedia constă tocmai în faptul că n-am curajul să renunţ la niciuna, dar nici măcar n-am tăria de a mă gândi la care ar trebui să renunţ." (Augustin Buzura - Absenţii)

Nu mai încerc să mă integrez în nicio lume. Am reuşit. Mă aflu, astăzi, printre oamenii la care, să spunem, am râvnit dintotdeauna. Mi-am imaginat o lume frumoasă, ştiam că voi ajunge aici deşi mă aflam departe ca distanţă, departe ca om. M-am schimbat eu, ca să pot ajunge la mine, apoi treptat s-au schimbat oamenii, locurile, mediul. Ajungi oriunde vrei în viaţa asta, dar trebui să iei decizia de a pleca mai întâi. Nu am alte secrete de dezvăluit în ce priveşte viaţa pe care toţi ne-o dorim. Pe mine mă bucură necunoscutul, găsesc în el o salvare, văd în viitor oportunităţi pe care viaţa mi le oferă. Nu e uşor prezentul. Apar greutăţi la tot pasul, apar lucruri pe neaşteptate pe care habar nu ai cum să le rezolvi şi pe care le laşi pentru o perioadă în braţele timpului, te-ajung din urmă întâmplări pe care credeai că le poţi amâna, dar pe care cursul vieţii nu le opreşte şi pe care încerci să le vezi aşa cum sunt. Uneori, oamenii dispar din această lume, e cursul firesc, îmi repet încercând să mă asigur că voi fi suficient de puternică pentru ceilalţi într-un astfel de moment inevitabil şi, acum, mai aproape ca niciodată.

Nu vreau să dau însă o notă tristă acestei postări, nici pe departe. E o împlinire în acest prezent pe care o am de foarte mult timp. Cum ajungi acolo unde îţi doreşti? Crezi în tine, îţi asculţi inima şi mergi mai departe fără să te agăţi de răni din trecut, de oameni care nu te înţeleg, de lucruri care nu funcţionează şi nu vor funcţiona niciodată. Ai un drum al tău şi, când îl găseşti, multe piese par să se combine într-un puzzle perfect. Şi-atunci nu poţi decât să speri la mai bine, ştiind că tot ce trebuie să faci e să munceşti, să continui să crezi fără să uiţi că fără efort nu ajungi nicăieri.