for fear

printre toate sentimentele pe care le are un om intr-o viata, teama e unul care il insoteste aproape in permanenta. pe mine mai pune uneori stapanire frica aia care te imobilizeaza, care ar putea sa te opreasca de tot daca ai lasa-o, care ar putea sa puna capat fiecarui inceput nou din viata ta. si e o frica sub forma unei intrebari. ce fac eu aici? pot eu sa fac asta? si atata frica se aduna in aceasta intrebare incat iti amortesc bratele si ochii si-ai vrea sa te afunzi intr-o mare in care sa nu fii nevoit sa faci nimic.

de unde oboseala, de unde frica? din ceea ce apare dincolo de rutina. din momentele in care un univers pe care l-ai vrea stabil te zguduie putin de umeri. si-atunci obosesti subit si-ai vrea sa te stii in mijlocul unui glob mare si alb, la randul lui aflat intr-un spatiu infinit si gol. linistea infinita a certitudinii ca esti singur si ca nimic nu te poate atinge.

un univers perfect in care nu ai cum sa te retragi. si totusi, nu e universul pe care il avem cu totii inauntru si in care fugim cand vrem sa nu ne atinga nimic din exterior, sa nu auzim ganduri, sa nu induram priviri, sa nu fim nevoiti sa oferim raspunsuri?

de unde vine frica? din teama de a fi dezamagit si din teama de a dezamagi, din experientele lungi care intr-un final n-au dus nicaieri desi ne repetam ca tot ce ni se intampla ne formeaza, ne formeaza. parca traiesti in mijlocul cetii si pierzi sensul lucrurilor.

si uneori te temi si sa mai vorbesti, alteori obosesti pur si simplu si nu vrei sa mai vorbesti. noroc ca toate astea trec chiar daca revin atunci cand toate cele de mai sus se reiau intr-o logica numai de ele stiuta.