Omul fericit e cel care nu ravneste la nimic, cel care simte ca are deja prea mult chiar daca pentru altii ar fi prea putin. De-aici si forta lui de a face tot si de a ajunge unde isi doreste fara sa vada in fata ochilor destinatia, ci bucurandu-se de fiecare pas facut in aceasta calatorie extraordinara.

Am citit mai demult ca frica vine din lipsa de informare si mi-am reamintit si azi ce mult timp am pierdut, chiar si in ultimele saptamani, planificand prea mult si informandu-ma prea putin. Si chiar si dupa o informare serioasa, afli ca tot pe tine ajungi sa te bazezi fiindca drumul pe care ti-l arata altcineva cu degetul nu e pentru tine, iar pana aici ai ajuns tot fiindca ti-a dictat inima si nu cineva care te vede pentru prima oara.

Pusa in fata fascinatiei pentru un om care stie multe, am ales sa am incredere in mine, desi stiu mult mai putin. Si asta fiindca sunt dispusa sa fac propriile greseli, sans bruler les etapes, cum ar spune francezul. Si mai cred ca a ma gandi mai putin la tot ce am in plan si a trece efectiv la fapte e un lucru mai mult decat hranitor, dar asta e un obicei de care incerc sa scap (mai greu cand ai vorbit prea putin cand erai copil).

Imi vine sa zic multumesc din doi in doi pasi si vad ca-i suficient sa-i spui altuia ca esti acolo pentru ei, chiar daca la kilometri distanta, ca sa nu uite ca esti, intr-adevar, acolo. Asta inseamna ca ai facut ceva bine la momentul potrivit, ca oamenii respectivi stiu ca nu spui doar cuvinte goale.

Asa ca planuri sunt multe, ma multumesc sa le trec pe hartie si ma vad nevoita sa mai si refuz proiecte noi la care, nu zic nu, mi-ar fi placut sa particip. Solutii exista. Doua maini, doua picioare, cap si-o inima mare. Totul e acolo asa ca, tot inainte!