and so I'm Crying Wolf again

© verde ursuz, cluj, aprilie 2013

uneori trebuie sa vad lumea prin ochii altor oameni ca sa-mi reamintesc frumusetea care exista si aici. m-am intors din Cluj la un Bucuresti in care cu greu am mai putut accepta ceva. graba oamenilor, nepasarea lor, vopseaua scorojita servita pe post de look modern, mobilierul rupt din locuri care se doresc cool, delasarea generala a oamenilor fata de ei, fata de ceilalti, fata de locuri.

si n-am stiut, in afara de faptul ca acceptasem faptul ca nu ma pot muta chiar azi in cluj, cum sa accept din nou toate astea. m-am indarjit poate mai mult, mi-am promis sa spun ceva de fiecare data cand scrumiera se umple si nu o schimba nimeni. asta fiindca vii dintr-un loc in care scrumiera se schimba de cinci ori in jumatate de ora, zambetele sunt la tot pasul, locurile te imbie sa razi cu toata inima si timpul sta in loc.

nu prea stiu cum sa ma reindragostesc de Bucuresti. pentru prima oara in viata mea, nu m-am bucurat ca am ajuns acasa. n-am regasit nimic fiindca ma regasisem in alta parte.