eu nu vorbesc decat cu oamenii mei

am fost la cluj. acolo concediile sunt perfecte, ar putea sa ninga, sa ploua, sa fulgere si sa cada copaci, clujul ramane un oras la fel de frumos. am petrecut dupa-amiezi minunate, in compania unor oameni de care ma bucur zi de zi.

- i-ati tradat, domnisoara? m-a intrebat taximetristul care a auzit conversatia in care eram acuzata de tradare pentru ca plec mai devreme acasa.
- e ok, ne vedem aproape in fiecare zi, asa ca e ok.

stii cum e cand totul e bine? am mai zis de frica aia, dar nu mai zic. e bine si-atat. fiindca oamenii astia zambesc pana cand ii dor obrajii. si traiesc totul din plin si tu traiesti odata cu ei. si e frumos si cand suntem uneori putini tristi, alteori ingrijorati.

nu ne marturisim mereu totul, uneori nu indraznim, alteori ne ascundem unii de ceilalti pana ne trece. ne regasim si ne bucuram ca ne-am regasit, ne reunim pentru pranzuri, cine, club, pentru seri petrecute in vreme ce mergem dintr-un loc in altul. cunoastem oameni noi in fiecare zi, intindem mainile ingaduitori stiind ca probabil nu ne vom mai vedea niciodata, dar le zambim pentru ca ei sunt prietenii prietenilor nostri.

intram in case noi, ne bucuram ca niste copii mici de inghetata, de soare, de umbra, de toti oamenii din jur. ne asteptam cu rabdare a doua zi unii pe ceilalti sa ne trezim, alteori nu ne vedem cate cinci zile, ne lasam linistea pentru a munci si ne regasim in aceleasi locuri in care stim sa mergem doar noi, grupuri amuzante in care vin uneori oameni fara sa stie ca sunt meniti sa ramana.

mergem prin ploaie, rezistam zile in sir sa pierdem trei sferturi de noapte. aproape ca ne stim numerele de telefon pe de rost si ne bucuram pe furis de-acest firesc al lucrurilor. cum de?! dar nu ne intrebam prea mult, poate si asta face ca lucrurile sa mearga atat de usor. le traim, pur si simplu. cu inima deschisa si cu zambete atat de mari incat ne dor obrajii.