I think but I'm not sure

Geffen Rafaeli

Povestesc cu Edi la un ceai despre cam tot ce-am făcut până acum în materie de "eu vreau să creez, eu trebuie să creez". Să cazi într-un soi de rutină ameţitoare şi să crezi că nu mai poţi face mare lucru e foarte uşor. Desigur, asta vine cu timpul şi e nevoie de mult "exerciţiu".

Nu ştiu dacă fac bine ceea ce fac. Privesc în urmă şi ştiu că nu e suficient. Văd greşelile. Văd temerile. Şi mă gândesc, pe de o parte, că altfel nu aş fi ştiut să le fac. Şi totuşi, cea mai mare eroare e să nu aplic ce învăţ. Am învăţat teoria şi n-am avut cum să o aplic.

Să mă trezesc dimineaţa şi să îmi spun că azi pot mai mult. Fiindcă multă vreme, mult prea multă vreme, dimineţile şi serile n-au fost decât momente în timp, ore în care nu-mi mai aminteam ce am făcut.

Lucrurile trebuie făcute bine şi să aibă acea substanţă care nu vine decât din grija faţă de ceea ce faci. Am mai ieşit la suprafaţă şi în trecut, ies şi acum. Continui. Ceea ce fac poate fi greşit şi insuficient, dar nici fără nu ştiu să fiu. Aşa că le fac fiindcă trebuie să existe. Nu fără teamă, nu fără griji. Dar muncesc să mă eliberez. Respir adânc şi-ajung din nou la mine.

E important să ştim să luăm uneori alegerile bune, comparându-le cu cele din trecut. Şi să ştim că enorm de multe depind numai şi numai de noi. Şi, totodată, să fim recunoscători şi bucuroşi de oamenii noi şi frumoşi pe care viaţa ni-i scoate în cale.

Ce mai cred eu azi că e întâmplător? Cred că ceea ce lăsăm să se întâmple fără să facem nimic. Mereu mi-am imaginat viaţa ca pe un ocean întins. Dacă tu nu mişti niciun deget, ori te îneci, ori faci pluta toată viaţa, fără să faci în jurul tău nici măcar cel mai firav val. Dar dacă tu înoţi, dacă ajungi în locuri noi, cercurile de apă se vor întâlni cu alte cercuri de apă. Nu întotdeauna trebuie să înotăm de unii singuri, dar întotdeauna trebuie să ştim să ne menţinem singuri la suprafaţă.