a fost odata

"ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta", scria Ionesco acum multi, multi ani. ce ciudat, ce bizar si ce coincidenta, imi spun si eu astazi cand lucrurile dor mai putin, cand despartirile se fac fara pic de resentiment, cand alegi mai bine, cand vezi mai clar, cand intelegi mai mult. ce bizar ca ne-a luat atata timp sa ajungem aici. ce ciudat ca nu ne-am potrivit niciodata ceasurile ca sa ajungem la timp ori de cate ori ne-am intalnit. si ce coincidenta ca amandoi am fost, in tot acest timp, la fel.

voi merge acasa, voi aseza si aceste carti noi in raft, acolo unde se aduna ceea ce va trebui, usor-usor, citit. probabil o sa aman din nou ceea ce trebuie facut. acelasi spatiu nu poate indeplini aceleasi functii si, fiindca e seara si fiindca e vineri, imi voi spune din nou ca pot amana, ca am altceva mai bun de facut cand, de fapt, prezentul nu ar trebui sa existe decat in aceasta forma de care inca fug.

 dar nu-i nimic. toti fugim de ceva, mai ales in zilele de vineri. fugim de intalnirile accidentale, de ciocnirile neprevazute. fugim de oamenii care ne-au iubit si pe care i-am iubit. fugim de noi insine, nici nu ne mai pasa uneori ca e ploaie. fugim printre picaturile reci, ca poate inca mai simtim frigul acela autentic, nu cel care vine din interior si pe care nu-l putem inlatura prin nimic.

ce seci sunt unele momente carora le dam voie sa existe. si cat de putin ragaz ne oferim atunci cand credem ca am ales bine si nu vrem sa ne mai razgandim. distantele cresc astfel intre noi si stiu, inca de pe acum, ca nimic nu le va mai putea micsora.

concluzii matinale

e adevărat că nu mai e dimineaţă acum când scriu. dar e la fel de adevărat că aceste concluzii s-au născut într-o dimineaţă pe la ora trei atunci când mi-am dat seama că nimic din ceea ce fac nu poate avea loc fără o întâmplare prealabilă, fără o etapă care să fie precedentă prezentului însuşi. nu pot vedea, de multe ori, dincolo de un anumit lucru. abia după ce acel obiectiv e atins, abia după ce acele lucruri s-au întâmplat, înţeleg mai bine, ştiu ce am de făcut. uneori se întâmplă ca abia după luni de zile să înţelegi de ce un an de zile ai făcut ceva, de ce şase luni de zile s-a întâmplat altceva. şi nu poţi decât să te bucuri de această confirmare a faptului că eşti unde trebuie, că prezentul îţi aparţine (sau nu, dar te simţi ancorat) şi că ai învăţat lecţii valoroase.

mai departe, protejezi ceea ce crezi. şi cu o încredere nu doar necesară, ci şi obligatorie, faci din nou paşi pe un drum dincolo de care nu poţi să vezi. dar ştii că, odată încheiată această etapă, vei fi un om mai învăţat, vei afla care-ţi va fi următorul pas şi vei zâmbi: din nou, prezentul va fi exact ceea ce trebuie.

destul

am amânat, din teamă. unii oameni te amână cu doar câteva zeci de minute. sunt pe drum, îţi vor spune, dar tu ştii că sunt departe, foarte departe, şi că niciodată nu vor mai fi la fel de aproape, cum au fost cândva. am amânat câteva ore, iar alte lucruri au fost amânate ani de zile. cine ştie ce trăiri încă amân, cine ştie ce frici încă las deoparte pentru un viitor de care încă n-am habar. am renunţat, de multă vreme, să mai încerc să-l mai compun în vreun. şi nu mai cred, nici nu ştiu cum de-am crezut vreodată, că suntem toţi la fel din acest punct de vedere, că dacă urmăm nişte reguli, anumite lucruri se vor întâmpla. cred că ne schimbăm atât de mult de la un an la altul încât nici nu ne vom mai aminti măcar de ceea ce simţeam cândva.

şi cred că e bine, n-aş fi vrut să nu ajung în acest punct, mergând pe un singur drum. cred că aş fi trecut pe lângă multe lucruri. şi nici nu putem face cu toţii aceleaşi lucruri. şi nu putem începe să ne bucurăm în acelaşi moment si să zâmbim la unison. clişeic, dar îl las aici: capitolul 1 al vieţii cuiva nu poate fi comparat cu jumătatea cărţii la care a ajuns altcineva.

ce ciudat. ai crede că nici măcar nu poţi defini această existenţa bizară, condusă în ultimele luni nici eu nu ştiu de ce forţe şi ce energii. mai mult am plutit şi, fără să caut să înţeleg, am înţeles destul. destul cât să renunţ la unele întrebări, destul cât să ştiu că s-a făcut loc de altele noi. destul cât să văd acest râu, destul cât să mă mai tem din ce în ce mai puţin.

reuşită

fugi de ceea ce nu te lasă să uiţi, fugi de ceea ce nu-ţi poate oferi iubirea pe care o cauţi, pe care o meriţi, pe care-ţi doreşti cu toată ardoarea să o trăieşti, fugi de clipele în care ai ştiut că tot ceea ce exista deja era prea puţin, fugi până nu răneşti, până nu răneşti.

şi vei reuşi, chiar dacă, în fuga ta, vei constata că eşti singur, stai liniştit, în jurul tău alţi oameni se antrenează pentru acelaşi maraton al fricii, alţi oameni sunt la fel de singuri, dar tu fugi pentru că, în cele din urmă, vei reuşi să ajungi mult mai departe faţă de ceea ce azi încă pare greu de uitat.

fuga e sănătoasă, iar fericirea se aşteaptă picior peste picior sau cu burta la soare într-un hamac, aşa cum a scris veronica d. niculescu în "orchestra portocalie". fugi până când din ceea ce-ţi spuneai că iubeşti nu mai rămâne nimic şi fugi până când vei şti că, în sfârşit, omul pe care-l iubeşti cel mai mult şi căruia-i datorezi totul eşti tu însuţi.

de care ori nu ţi-ai spus (şi recunoaşte!) că ai da totul pentru celălalt? şi, în tot timpul ăsta, tu nu-ţi ofereai nimic, ba chiar îţi spuneai că te-ai mulţumi cu oricât de puţin, bibelou să fi fost, să-l priveşti, şi tot te-ai fi mulţumit cu cel mai mic rol dintr-o poveste pe care doar ţi-ai imaginat că o scrii pentru tine.

fugi, pentru că fuga e sănătoasă. alergi deja de ceva vreme şi acum ştii. meriţi toată iubirea din lume şi o vei primi.

hans

nimic nu este mai mult decât ceea ce pare. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înţelegi asta. dar ai nevoie şi de multă iubire pe care să reuşeşti să ţi-o oferi în cele din urmă. şi te eliberezi. de teamă, o să stai la adăpost. de frică, în alte dăţi, o să te expui. dar în fiecare situaţie o să ştii să pleci la timp, ori să abandonezi singurătatea, ori să pleci de lângă un om. salvarea care vine de la tine, aşa ai defini-o. în alte dăţi n-o să te mai intereseze nimic, o să simţi că nu mai poţi iubi niciodată. alteori te îndrăgosteşti brusc, atunci când te aştepţi mai puţin. uneori o să-ţi fie teamă, poate că un chip nu coincide cu sufletul şi nici nu le mai poţi vedea împreună. ai nevoie de multe dezamăgiri ca să înveţi să dansezi. mersul va deveni plictisitor, mersul va fi al ploii, dansul va fi al fiecărei zile şi vei dansa mai atunci când plouă, vei şti că o să apară mereu un soare, un al doilea, un al treilea, dar întotdeauna acelaşi. dacă suntem mai multe chipuri, cu siguranţă avem un singur suflet, împărţit în atâtea sute de milioane şi miliarde de mici fărâme. oglinda din povestea lui hans s-a spart şi-n inima fiecărui om a pătruns câte un ciob. poate se vor dezgheţa, poate nu. iar tu dansezi oricum, cu ciobul înfipt în inimă. poate se va dezgheţa, poate nu.