II

Astazi ma simt mai bine, aproape ca as indrazni sa ma dau jos din pat. Eliza a plecat acum o ora. Nu o sa mai stea mult pe aici, stiu asta, insa nu vreau sa creada ca mi-am dat seama. Nu imi pasa, cu atat mai bine, vreau sa fiu singura. Ba chiar ma enerveaza faptul ca ea o sa aiba impresia ca imi va fi greu singura. O sa ii fie mila de mine, dar numai pentru cateva clipe si chiar si atunci, aparent. Abia astept sa plece. Acum ca m-am trezit de-a binelea, poate ca ar merita sa incerc sa vad ce scrie acolo. Ma ridic cu greu si ma sprijin de masuta plina de schite si portrete, pana cand ajung aproape de perete. Miroase a mucegai. E un nume lung si unele litere sunt aproape sterse. Iau un creion si trasez usor peste urmele abia vizibile : « iubireanuexista ». era scris legat, ca si cum ea ar fi purtat numele asta care avea sa o urmareasca toata viata. Pentru ea, iubirea chiar nu exista. Cine o fi fost tanara asta ? De fapt, ar putea la fel de bine sa fi fost un tanar. Cred ca dintr-un instinct nenorocit am crezut ca numai fetele sunt facute sa sufere. Am deschis fereastra ca sa las aerul rece inauntru. As vrea atat de mult sa ies si sa miros aerul cu iz de primavara… Dar va trebui sa raman si azi in casa. Sa fac ordine pe masa, sa imi ard schitele, ce sa fac ?! si Eliza de ce nu pleaca mai repede ? Am chef sa il sun. Un chef nebun care ma face sa nu mai judec limpede, asa ca il sun. Se spune ca gresesti atunci cand nu iti asculti intuitia. Nu stiu daca e chiar adevarat, dar vreau sa cred ca e. Nu raspunde. Poate nu e acasa sau poate se plimba. Dar nu, el nu se plimba niciodata singur. Si e singur, e singur pentru ca eu l-am facut sa fie singur si sa nu vrea sa mai iubeasca pe altcineva. Sun din nou. Dupa cateva secunde, ii aud vocea :
-Da .
-Trebuie sa ne vedem.
-A, tu erai…
-Deci ?
-Bine, peste o ora.
Peste o jumatate de ora a sunat la usa. I-am deschis, pe jumatate adormita pentru ca atipisem. M-a luat in brate de cum am deschis usa. Il iubesc mai mult decat pe mine.
Acum e deja dupa-amiaza. Doarme si e linistit. Aproape ca pare fericit, dar stiu ca nu e. Eu il fac nefericit. Dar am nevoie de el. Il iubesc prea mult ca sa il las sa plece. Nu am crezut vreodata ca as avea puterea sa tin pe cineva langa mine, intotdeauna am crezut ca voi fi parasita. Si totusi, de fiecare data, eu ii paraseam. Pana cand m-am indragostit si eu. Si uite, nici el nu vrea sa plece. Dar eu ma tem uneori ca va pleca, pur si simplu. Poate se va trezi intr-o dimineata si nu o sa ma mai iubeasca. Acum stiu ca sufera, poate de-asta e inca langa mine, poate nu stie ca sufera din cauza mea.
Desi nu ma simt inca foarte bine, ma imbrac si plec spre teatru. Repetitiile incep pe la cinci, deci am timp sa trec si pe la Ana. Pe strada, am in fata ochilor imaginea lui dormind. Ii zaresc apoi si ochii aceia tristi cu care imi spune ca ma iubeste. Ma simt ca un criminal in serie. Ajung la Ana, dar prietenul ei imi spune ca nu e acasa. Nu il inghit pe idiotul asta mic si indesat, nu stiu ce o fi vazut Ana la el. Oricum, se cearta in fiecare zi. Le mai dau 2 saptamani. Ajung intr-un sfarsit si la teatru. Pentru ca nu mai intarziasem la Ana, am ajuns mai devreme. Radu, regizorul, un om batran si trecut prin multe, ne cheama pe toti pe scena.
-Haideti, copii, vreau sa va prezint pe cineva. Ma bucur ca ati ajuns toti mai devreme. Asa o sa aveti timp sa va cunoasteti si o sa incepem repetitiile la timp.
Vreun mare mahar, cine-o mai fi si asta… Apare insa un individ inalt, izbitor de frumos. Deja Adriana si Cristina isi dau coate. Atractia fizica nu poate fi stapanita. Poti sa te opresti sa nu i te arunci in brate si sa nu ii strigi in gura mare : « Sunt a ta ! », dar bunul simt nu te opreste sa il visezi noaptea si sa iti inlocuiesti iubitul cu el. Nu stiam daca aveam sa-l visez, ma bucuram ca il am pe Matei care era poate si mai frumos.
-Ela, el e noul Andrei.
Nu am stiut daca sa ma enervez sau sa ma bucur. Cert e ca trebuia sa il sarut si sa ne prefacem ca facem dragoste. De ce tocmai cu strainul asta asa de frumos ? Mi-am dat seama ca nu eram stapana pe mine. Am stiut inca din clipa aceea ca eram pierduta. Mi-am aprins o alta tigara.
-Ela, stii ca nu e voie…
-Una, altfel nu pot sa repet.
S-a facut cinci. Actul II in care isi face intrarea personajul principal , Andrei. Rolul meu e al unei tinere fara experienta care traieste in carti. Andrei urma sa ii arate realitatea. Dar eu stiam deja realitatea. Daca in teatru, ca si in filme, poti sa mimezi unele lucruri, nu poti sa iti falsifici sentimentele, nu poti sa iti stavilesti pasiunea. A venit tinta spre mine, m-a strans tare in brate si m-a sarutat ca si cum ar fi vrut sa facem dragoste acolo, pe loc. Parca pluteam. Radu era in culmea fericirii.
-Bravo, exceptional, talentat baiat ! Stiam eu ca am ales bine ! Ei, ce ziceti, aproape ca pare real, nu ? apoi izbucni in ras.
Imi venea sa intru in pamant. Fusese real. Simteam ca imi ard obrajii si imi spuneam sa ma calmez ca e doar un rol, ca sunt o proasta, ca doar nu am uitat cum sa joc, trebuia sa imi amintesc ca totul era doar o piesa de teatru. Apoi l-am vazut. Ma fixa cu privirea. Chipul lui era calm, dar ochii tradau nerabdarea.
-Bine, actul III. Aduceti patul.
-Radu, eu nu ma simt bine. Trebuie sa plec.
Am iesit pe usa fara sa mai astept raspunsul. Stiam ca Radu e un regizor bun, nu il dezamagisem niciodata asa ca stia ca a doua zi aveam sa joc si actul III.