Sharing is good

Depinde si ce anume decizi sa imparti cu ceilalti. For today, cea mai recenta "excursie". My thoughts... maybe next week.
Azi... prima mea intalnire cu Sibiul and a Prince Charming.

Same old story, same old me

Ce mai e nou sub soare?! Ei bine, au upgradat (am contribuit la stalcirea limbii romane cu acest cuvant) Last fm-ul. Cred ca acesta e unul dintre cele mai folositoare site-uri, not to mention ca descurajeaza pirateria. L-au facut mai frumos, dar se incarca un picut mai greu (sau poate e reteaua mea de vina, deci nu va luati dupa mine, incercati-l singuri).
Something else, you say? Well, plec la Sibiu. Yes, it's one of those lovely trips mai mult sau mai putin pregatite din timp. Si da, abia astept sa ma urc in tren. Mai ca v-as promite si niste poze, desi inca nu stiu daca sa iau dupa mine aparatul. Mais on va voir...
Pentru astazi recomand tarta cu visine. :) E duminica. :D

Let it snow...

Chiar si o mica furtuna nu mi-ar tulbura prea mult apele. E totul atat de bine... Am lasat acolo o parte din mine si sper ca la intoarcere o voi regasi. De doua saptamani traiesc un vis. Si devine din ce in ce mai frumos. E departe de a fi complet, dar e al meu si vreau sa il traiesc pana la capat.

Les choses terribles...

Mi-am luat un ceainic si mi-am pierdut pantalonii negri. E ca si cum in casa asta lucrurile dispar in neant, ca si cum intr-o zi se hotarasc sa isi ia lumea in cap si pleaca. Si peste cateva luni de zile, uneori ani, se intorc spasite, iar eu le privesc bucuroasa si ma gandesc ca uitasem de ele. Niciodata nu ma supar pe ele pentru ca si-au luat lumea in cap. Si eu as vrea uneori sa plec asa, pur si simplu sa dau din maini si sa incep sa zbor. Dar cu oamenii e mai greu, noi nu suntem haine, cineva ar vedea imediat ca lipsim. Daca as fi o camasuta, as zbura departe si urmaritorii de haine s-ar lua dupa mine, dar eu as zbura sus de tot si m-as agata de aripa unui avion. Un copilas mic i-ar spune mamei lui ca a vazut o camasa printre nori, dar mama lui nu l-ar crede pentru ca, asa cum stim, copiii au o imaginatie bogata si tinem cont de parerile lor abia cand se fac adulti (si atunci e prea tarziu).
M-as face si ceainic, dar asta o stiti deja. Cred totusi ca mi-ar fi mai greu sa zbor si cu siguranta as intampina dificultati la aterizare.

Tot verde, insa mai putin ursuz

God showed me once again that miracles happen.

I will never...

Nu o sa ma mai supar pe unii oameni doar pentru ca, in nebunia unui pesimism absolut, sunt convinsa ca totul se va termina rau din cauza lor. Nu o sa mai mananc trei inghetate intr-o zi.

Ochi-de-pisica

Am terminat cartea. Mi-ar fi placut sa pot spune: "Am terminat de scris cartea", dar nu, eu doar am terminat de citit. Nu as fi vrut sa o scriu eu. Mi-e greu sa cred ca Elaine nu e Margaret Atwood. Mi-e greu sa cred ca cineva isi poate imagina o intreaga viata, o viata care nu ii apartine. Si totusi, de ce ma surprinde? Si eu fac acelasi lucru, doar ca imi este mai greu. Azi am incercat sa recitesc "the thing". Nu are nume. Ma sperie posibilitatea de a-i da un scop, o finalitate. Ar trebui sa imi asum responsabilitatea pentru ea, pentru orice ar fi. Incercam sa recunosc ceva din ceea ce scrisesem, dar nu am reusit. Citeam ca oricine altcineva, zambeam la niste fraze cu subinteles, la niste glume de care nu imi aduceam aminte. Sunt departe de a fi Ela. Nici nu stiu cum este ea, nu stiu cum a fost sau cum o sa fie. Stiu doar ca nu MAI am dreptul sa ii rapesc existenta. Acum exista, nu poate sa dispara. M-ar urmari toata viata gandul ca am ucis-o. Ea trebuie sa existe in continuare. Elaine imi semana cand era mica. Apoi a crescut. De unde a aparut tanara aceasta care s-a aruncat in bratele lui Jon dupa ce plansese in mijlocul strazii in timp ce el o strangea pe dupa umeri? De unde atata nepasare si totusi teama aceea incordata, sentimentul acela apasator si Cordelia care aparea la fiecare colt de strada si in fiecare chip de femeie, desi niciodata nu era ea? Tensiunea aceasta nu am reusit eu sa o surprind. Am cunoscut si eu o Cordelie, insa pe a mea am ingropat-o in trecut, fara sa imi mai para vreodata rau ca la batranete nu vom sta amandoua, una langa cealalta, jucand carti si band suc de mere. Pe coperta citesc recomandari, cateva randuri scrise la nimereala. Imi dau seama ca nu au citit cartea. Nu toti. Cartea va este recomandata de revista X. Ma intristez. Atwood merita mai mult. Revista X se ocupa de moda, de ce sa imi recomande mie cartea asta? Cateva cuvinte pe care le-ar fi putut scrie oricine si despre orice carte care s-a vandut: "un triumf...". Mai departe nu mai conteaza. Mi-e clar ca nu au citit-o. Imi amintesc ca mai vazusem candva ceva asemanator, dar intr-un film. O femeie incepuse sa scrie despre diferite locatii turistice, dar fara sa le fi vizitat vreodata. Le descria din poze, isi imagina cum s-ar simti acolo, dar atat. Nimic nu era real, ea nu cunostea locurile cu adevarat. Poate ca si aici s-au uitat pe coperta. O bila de sticla si o gentuta rosie. O copila. O tanara. O femeie. O viata. Mi-e totul atat de sec. Si acum, uite, ma las usor influentata de Atwood. Azi nu mai am voie sa scriu.


M-am uitat la editura. Leda. Oare cate persoane stiu despre Leda? Dar asta e o alta poveste pe care o poate afla oricine cu un simplu search pe imaginile de pe Google.

Talking about smart people

Candva prin 2007 scriam (si cel mai probabil eram si convinsa de ceea ce scriam) ca e cel mai bine sa faci dragoste cu un om inteligent si/sau sa fii iubit/-a de un om inteligent. Povestea noastra de astazi e urmatoarea: nu e suficient sa fii inteligent. Poate stiam asta si pe atunci, era destul de logic, insa un lucru mai stiu: uneori putem sa vedem doar ceea ce vrem... "It's funny how I blind myself so I don't have to see"...asa ca pe atunci imi placea sa cred in chestia asta asa cum copiilor le place sa creada in Mos Craciun. Sa revenim insa... prin urmare, nu e suficient. Si ma refer la toate tipurile de inteligenta la care va puteti gandi (inclusiv inteligenta emotionala). Nimic nu ajuta. Pana la urma, trebuie sa fie acel "ceva". Lucrul acela pe care nu il putem descrie, dar il simtim.
Hmmmm... oare incepe Verde Ursuz sa creada in dragostea adevarata? Nu, inca nu... Si asta pentru ca in mintea mea definitia este complet diferita fata de ceea ce vad in lumea reala. Dragostea nu ar trebui sa se termine din niste motive stupide, nu ar trebui sa ia sfarsit din plictiseala sau pentru ca te trezesti intr-o dimineata si iti dai seama ca nu il mai iubesti pe cel de langa tine. La parinti nu ai renunta niciodata. Ce ne leaga de ei? Faptul ca le suntem datori pentru ca ne-au dat viata? Legatura aceasta de sange? Nu, e mai mult decat atat. E iubirea aceasta neconditionata pe care ti-ai dori sa o primesti si de la un strain, de la un om care va deveni o parte din tine, de la un om caruia ii vei permite sa iti tina inima in maini. Eu insa nu vad decat diferite soiuri de atasamente, mai puternice sau mai slabe, dupa caz. Cele mai puternice dureaza ani intregi, poate toata viata daca unii sunt prea lenesi pentru a mai cauta, iar cele mai slabe dureaza cateva luni.
De ce sa caute? Pe cine sa caute?
Am citit undeva ca fiecare dintre noi este iubirea vietii cuiva. So let's keep searching...
Sa fie oare nevoie de un P.S. in care sa adaug ca se prea poate sa ma insel? Ca astea nu sunt decat teoriile mele stranii si ametite, copilaresti si ursuze si ca poate maine voi gandi cu totul altfel?! Prin urmare, nu va rog decat sa le cititi asa cum cititi blogul de obicei. Cu zambetul pe buze. :)

I remember when... I remember, I remember

Rabdarea este o virtute. Asa mi-a spus un prieten drag in toiul noptii. Are dreptate, dar tare ma tem ca mie imi cam lipseste aceasta virtute. Oricum, in acest moment nu am ce face asa ca rabd. In ultima vreme fiecare zi are suisurile si coborasurile ei. Inainte obisnuiam sa patesc asta saptamanal. Acum insa fiecare zi imi zdruncina planurile si pana seara se schimba tot. Sa ma amuz sau sa ma enervez? Habar n-am. Cert e ca mi se pare ca mi-e bine. Margaret Atwood ma unge pe suflet. Globul mare de hartie de orez (cel mai probabil din hartie obisnuita, dar asa imi place sa cred, ca e din orez) imi lumineaza tainic serile. Peste cateva zile o sa ajung la mare. Nu stiu de ce, dar nu simt nimic. Nici bucurie, nici entuziasmul in fata unor locuri necunoscute... nimic. Insa pofta vine mancand asa ca o sa imi tresalte inima de bucurie cand voi fi in autocar si probabil dupa ce voi trece granita. Ieri am crezut ca cineva acolo sus se distreaza de minune pe seama mea. E adevarat, iertare. Doar ca nu-mi venea sa cred ca viata poate fi atat de ironica. Stiu ca poate si mai mult, insa ma minunez de fiecare data.
Revenind la rabdare. Cred ca am rabdare, insa urasc cand planurile imi sunt date peste cap. Hmmm, dar oare nu suntem toti la fel? Nu ne revoltam atunci cand vedem ca lucrurile nu se petrec asa cum ne-am fi dorit? Ba da, sigur ca asa facem toti, altfel am fi niste papusi de hartie (de data asta, chiar hartie simpla)fara capacitatea de a simti ceva. Am fi tristi, cred ca asta ar fi singurul sentiment de care am fi in stare.
Recomand cu caldura Blogu' lu' Vinci (il gasiti in blogroll). :)

Un fel de amara amorteala

Acasa. Am uitat cum eram eu acasa. Nu ma pot reobisnui cu mine. Nu stiu ce sa fac, parca am uitat cum sa imi misc picioarele si mainile, am uitat cum sa respir si cum sa mananc. Aproape ca nu recunosc nimic. Patul pare ca s-a obsinuit din nou cu mine. Adorm la 23.00 si ma trezesc la 8.00. Acolo adormeam la 3.00 si ma trezeam la 8.00. Si acum am timp. Mult timp si mai ca l-as da de pomana altor napastuiti care inca nu au timp. Acolo credeam ca aici voi avea ce face cu timpul. Aici am timp, insa nu e acelasi de acolo. Nu e TIMPUL MEU.

What the flip?!

Antitrust here.
Scuze ca am sters postul cu tot cu commentul tau, dar din anumite motive personale am simtit ca e mai bine sa nu il las acolo. Promit insa ca pe acesta nu il voi sterge si uite, o sa iti raspund tot aici la intrebarea adresata acolo. Nu scriu in fiecare zi, uneori nu scriu cate 3-4 zile la rand, dar alteori scriu si cate 2-3 posturi pe zi.
Azi scriu din nou pentru ca minciuna a avut grija sa imi aduca aminte cat de mult o detest. Oameni buni, minciuna are picioare scurte. Urasc minciuna, ipocrizia si lasitatea. Pe mine ma da sinceritatea afara din casa. E lucrul din cauza caruia am suferit cel mai mult si de fiecare data cand mi-am deschis sufletul. Dar nu ma invat minte niciodata. Pentru ca asa am fost construita: sa fiu sincera, sa pastrez cu sfintenie secretele altora, sa ma gandesc la altii inainte de mine si sa sufar atunci cand altii, profitand de sinceritatea mea, ma ranesc. Nu pot sa ma schimb. Nu pot sa devin mincinoasa si superficiala peste noapte. Nu pot si nu vreau. Azi nimeni nu mai apreciaza sinceritatea, dar nu renunt. Nu o sa cred ca e un defect. E o calitate. Nimeni nu mai apreciaza cuvintele spuse din inima, toti pun pret pe frumusetea fizica, totul trebuie sa fie perfect, totul trebuie sa functioneze ca la carte. Nu pot sa nu simt. Cand ma bucur, ajung in al noualea cer. Cand e invers, va imaginati. Simt totul la maxim. Intr-un fel e bine, dar din alt punct de vedere e rau. Hmmm, uite cata sinceritate intr-un singur post. Faceti ce vreti cu ea, mi-am deschis sufletul din nou.

Today I Hate You All

Imi pare rau. Nu e corect, nu e frumos, nu e ... cum ar trebui sa fie. De azi inainte puteti veni cu ce dovada vreti: cu articole din ziare, cu stiri despre oameni care au salvat alte vieti, cu orice. Nu o sa va cred. Oamenii sunt cei mai egoisti, cei mai rai, cei mai josnici. Atwood are dreptate: viitorul apartine insectelor.
Nimeni, dar absolut nimeni, nici macar propria ta familie nu te intelege cand tu simti ca lumea ta se prabuseste. In ochii lor, tu nu existi. Nu ti-au spus-o, dar tu nu existi pentru ca tu nu ai probleme cum au ei, tu ai tot ce iti trebuie (gandirea omului care crede ca daca ai toate lucrurile materiale, ai atins fericirea suprema), nu ai de ce sa fii suparat, de ce sa plangi din senin? Ca sa ii superi si pe ei? Ca sa le faci si mai multe probleme? Pentru ca ei au destule probleme, nu au nevoie de inca una: adica tu. Tu esti problema. Iti vine sa le strigi ce te deranjeaza de fapt, dar nu poti. Stii ca ar fi ca si cum te-ai lupta cu morile de vant. Vrei sa pleci departe, dar iti lipseste curajul. Ce iti mai ramane atunci? In ziua in care te vei desprinde si iti vei obtine independenta financiara, te vei desprinde de tot. In ziua aceea o sa rabufnesti, o sa strigi asa cum nu ai strigat niciodata. Si abia atunci te vor auzi: atunci vei fi un om ca si ei-un om cu probleme si bani. Astazi va urasc pe toti.