MINIMUS

Play this first: http://hypem.com/track/1m601

sunt unele cantece pe care nu le-ai asculta nicicand si pe care le-ai asculta la infinit, facute sa doara, sa rasuceasca in tine tot ce refuzi sa te-ntrebi. dar ce bine ca astfel de cantece sunt totusi rare, ascunse printre fragmentari nesemnificative ale melodiei universale. se reped la tine la intervale de cateva luni, de obicei atunci cand ti-e inima mai grea si n-o mai poti duce. si te umplu, in acele momente, de liniste si neliniste, de speranta si de groaza, sentimentul ca totul o sa fie bine si de certitudinea ca nimic nu este permanent. sunt momentele in care ti se face mila de tine, dar in care te incurajezi ca poti face orice. te redescoperi pentru a mia oara si-ti schitezi inca un portret in timp ce-ti promiti ca e ultima doza de psihanaliza. pe mine nu ma sperie spaimele altor oameni, ma sperie ale mele, mai mici si mai nefiresti decat ale lor, dar cu atat mai uriase. impart fricile altora cu mine si lor le las o bucatica mai mica, atat cat sa le fie mai usor. dar acum, acum cand ascult iarasi un astfel de cantec, n-as mai fi in stare sa dau niciun sfat in timp ce, poate, as nascoci cel mai mare adevar al lumii.


...

chocolate candy candy candy

nu vad mai clar nici cand scriu. dar scriu si nu stiu ce sa tai si la ce sa renunt. nu la litere, ci la oameni. identific binele, dar identific si raul. unde nu mai poti face lumina, e mai bine sa faci intuneric.

I know better

am tras singură nişte concluzii.

ciocolata, oricât de îngheţată, se topeşte pe un genunchi în mai puţin de o secundă.

că şi dacă identifici răul, n-o să-l poţi tăia mereu de la rădăcină.

nu ne ajung secundele, minutele, zilele.

că şi atunci când ţi-e rău trebuie să ştii că o să-ţi fie din nou bine, dar că e mereu bine să ştii de ce ţi-e rău.

56 kilograme la umbră am notat, dar degeaba, acum sunt 56,7.

trebuie să te mişti continuu, de cele mai multe ori doar ai impresia că te mişti, dar se mişcă doar tot ce există, mai puţin tu.

faci prea puţin, deci schimbă-te.

şi ia-o uşor. dar nu te opri.

că fiecare om vorbeşte pe limba sa pe care o înţelegem prea puţin.

că de multe ori tot tu ştii cel mai bine dacă-ţi dai răgaz să te-asculţi.

să tragi singur nişte concluzii.

că-n viaţă e bine să-ţi faci rost de nişte lucruri la care să nu renunţi mai apoi nici în ruptul capului.

aiurea-n tramvai

stii ca m-am pierdut? am inceput, uite, sa nu mai scriu pentru nimeni, nici macar pentru mine, iar eu am crezut dintotdeauna ca e bine sa scrii macar pentru o persoana. m-am pierdut in randuri goale, in cuvinte seci, aruncate la-ntamplare. si nici macar. macar de-ar fi fost acolo o ironie consistenta, ca un desert din care sa poti musca.

azi trebuie sa fie o zi plina de munca. sunt prea multe ganduri si multe dintre ele parca nici nu sunt ale mele. e o liniste pe care trebuie sa o gasesti in mijlocul haosului, in tine, atunci cand esti in mijlocul unui vartej.

cum sa fii invizibil

m-am privit in oglinda azi-noapte pe la 12, am trecut peste ani, zeci de luni, impartite parca in ferestre asezate paralel, m-am oglindit in sute de amintiri si-am vazut acelasi chip de-acum multi ani si-atunci m-am speriat pentru ca acolo, acasa, redevin un eu care nu mai exista de foarte multa vreme. nu intelege nimeni de ce nu ma mai regasesc acolo unde, nu-i asa, ne avem cu totii radacinile. e locul in care ma simt cel mai putin eu. e locul de care incerc sa ma eliberez, in care nu stiu cum sa ma mai comport, e locul din care plec ca sa ajung inapoi la mine. e ca si cum n-as avea niciodata suficient aer sau ca si cum as astepta continuu ca ceva sa ia sfarsit.

ca aussi se lave. totul dispare, poti sa stergi tot ce vrei, oameni, amintiri, locuri, cuvinte. cine esti inseamna, in primul rand, ceea ce gandesti. nimic nu-ti garanteaza linistea. poti sa lupti pentru ea, dar asta inseamna sa reduci la jumatatea numarul oamenilor din viata ta. aleg sa le dau si lor din linistea mea, atat cat pot.

n-am insa parte mereu de linistea pe care mi-o doresc. si parca momentele de neliniste au devenit cu atat mai zbuciumate, cu atat mai apasatoare. momente de furie. dar cresc. trebuie sa crestem mereu, sa intinerim, sa nu ne oprim niciodata.

aleg sa stiu mai putin si sa cred mai mult. sa imi pese mai putin si, in acelasi timp, sa simt mai mult. deloc paradoxal,

în orice caz

în fiecare seară iau cu mine în pat câteva reviste. mă rog, în unele seri. nu apuc să le citesc. răsfoiesc pe fugă primele pagini după ce mă uit la ceas şi văd cât e de târziu. acum dorm nopţile. nu mi le mai permit pierdute. în iarna asta mi-a intrat frigul în oase şi-a rămas acolo. în iarna asta nu prea am dormit, oricum.

mă-ntrebam, mai devreme, în bucătărie, în timp ce încercam să port şi o conversaţie decentă la telefon, din ce e construită fericirea. mie acum îmi mai este frică doar de oamenii răi. din aceia care îţi aruncă răutăţi gratuite şi tu nu ai timp să te fereşti. şi nici nu ştii cum. şi, în orice caz, n-ar trebui să-ţi pese. cred că atunci când eram mică poate vreo vânzătoare a fost rea cu mine. altfel nu-mi explic neputinţa mea în faţa unor astfel de oameni.

fericirea e construită din ce vrem noi să fie. altă definiţie n-am cum să-i dau. nu aşa ne construim şi nefericirile? din neîmpliniri la care nu vrem să renunţăm nici în ruptul capului? respir pentru că ştiu că nimic nu e permanent. mă mai sperie când alţii cred că nu mă doare nimic dacă, într-o zi, alegi să mă zgârii doar ca să vezi dacă rămân urme. dar chiar şi atunci, în chip de autoapărare sau nu, comand epidermei să se regenereze cât mai repede.

mă schimb continuu şi-o fac pentru mine. sorb inspiraţia de unde pot, chiar dacă mi-am dat seama că viaţa e mult mai simplă când priveşti în două direcţii în loc de zece. dar mai sunt şi momentele-n care-mi spun "nu ştiu, ştiu şi eu?!". dau sfaturi. şi-aş da sfaturi la nesfârşit. simt des că nu primesc sfaturi în aceeaşi măsură în care le ofer. dar accept situaţia. sau poate că nu mă plâng suficient de mult sau suficient de des. ridic din umeri când nu sunt de acord cu unele lucruri. asta pentru că am momente în care nu mai dau sfaturi şi renunţ. la situaţie şi la oameni.

ţi-aş scrie nişte versuri sau ţi-aş fredona un cântec dacă m-ai întreba cine sunt, ce fac şi câţi ani am. habar n-am. văd nişte puncte, destul de clar, dar mai departe nu ştiu. nu-mi place neapărat nesiguranţa asta, dar cred că e întotdeauna mai bine să te bucuri de nesiguranţa şi siguranţa unui viitor. nu înţeleg pesimismul zilei de mâine. e totul aici şi acum. în seara asta aleg să fiu leneşă.

îmi plac ploile. aproape că uitasem. am trecut pe lascăr în seara asta şi mi-am spus că locuiesc totuşi într-un oraş frumos. pe urmă mi s-a umplut inima de bucurie. când nu mai alergi, când vrei să fii fericit cu mai puţin, îţi iubeşti mai mult oraşul şi cam tot ce te înconjoară. e adesea copleşitor, să nu faceţi ca mine. lucrurile bune vin din muncă, am văzut asta, mi se tot confirmă. să mă ţin deci de un proiect o viaţă întreagă. cu deadline necunoscut. pragmatică idee, în orice caz.

schimb pe ici, pe colo, ce pot. mă schimb, nu suficient de repede, nu suficient de mult. cea mai grea cursă e cea cu tine însuţi. nu-mi permit să nu mai dorm nopţile. îmi plac prea mult dimineţile ca să le sacrific prin somn.

ordine-n dezordine?

imi miroase a rece, a frig. ne pierdem in amanunte, imi spun, dar o tin numai pentru mine. ne pierdem in detalii mici, in ganduri nocive care nici macar nu ne apartin. uneori nu mai stiu cum sa fac sa fie liniste. sau stiu, dar nu indraznesc. e o dimineata fara cafea, traita pe fuga, in graba, si cu atat mai grea. e o dimineata in care soarele n-are parca locul potrivit pe cer, as fi vrut sa ploua. nu reusesc sa-mi amintesc trecutul. trecutul acela indepartat din care ai fi vrut sa iti ramana urme pe care sa le poti vedea astazi. nu ca sa te doara, ci ca sa stii unde mai ai ceva de indreptat. nu-mi amintesc insa nici liceul, nici facultatea. poate ca e doar un mecanism care asa trebuie sa functioneze. indeparteaza poveri care par imense pe moment si de nesuportat. dar e doar uitarea, la unii mai puternica, la altii lasand loc de resentimente. poti sa fii bun sau mai putin bun in functie de oamenii pe care ii ai in jur. poti sa cresti prin ei sau poti sa-i lasi sa adanceasca goluri cand tu ai putea, de fapt, sa te ajuti de unul singur. parca si prezentul sperie uneori, care pare sa fie linistit. sunt momentele in care imi dau seama ca tocmai binele n-ar trebui sa ne sperie, ca ne-am obisnuit sa ne fie rau, ne-am adancit tristetea si fricile pentru ca pe ele le cunoastem deja, doar sunt ale noastre. dar binele? daca binele ar putea aduce un car de necunoscut? nu ma mai tem de schimbari. nu stiu daca tine de o oboseala a vremii, de o maturizare sau de o intelepciune pe care nu o aveam acum doi ani. dar schimbarile aduc mereu ceva bun. atata doar ca trebuie sa ne miscam si noi odata cu ele, sa le modelam si sa ne modelam. mi-ar placea sa-mi pot promite ca nu voi mai lasa niciodata o zi mai putin buna sa ma intristeze peste masura, ca si cand nimic din frumosul care ne inconjoara n-ar mai conta.

about you

play this first:

incepe sa-ti pui singur intrebari si vei gasi toate raspunsurile. inchide fereastra, lasa doar muzica sa curga, pe podea, printre draperii, odata cu un curent usor facut de usa intredeschisa. lasa linistea sa se aseze odata cu cele mai mici particule de praf si cele mai subtiri acorduri. lasa-ti sentimentele sa vina de-a valma si fii singur macar o ora in toata nebunia ta ca sa poti face liniste. aminteste-ti cine esti si unde esti. apoi uita tot. drumul pe care mergi nu are inceput si nici sfarsit. esti o calatorie tu insuti. esti una cu schimbarea, singura certitudine si singura salvare. fa ce vrei sa faci si fa sa-ti fie bine. fii centrul universului tau inainte de a fi al altora si fii linistea pe care o astepti de la ceilalti. inconjoara-te de oameni care isi apreciaza existenta si faptul ca inca respira. multumeste pentru ceea ce ai deja si nu te plange ca nu ai mai mult in timp ce nu faci absolut nimic. schimba ceea ce ai identificat ca element negativ in viata ta. si ai incredere in oameni. invata sa fii rabdator. aluneca inspre directia buna. nu alerga. lucrurile bune vin singure la tine atunci cand ai rabdare, cand faci ceea ce trebuie cu calm. lupta. lupta sa fii linistit intr-o lume care a uitat sa-si aprecieze propria definitie. esti una cu tot ce exista. iar esenta a ceea ce suntem este nemaipomenit de frumoasa. existi. bucura-te de calatoria pe care ti-o aduce schimbarea. bucura-te de faptul ca te poti schimba. existi. te bucuri?

sometimes it rains but...

... Tell the negativity committee that meets inside your head to sit down and shut up.

happy to be writing

am identificat, in viata mea, cam tot ceea ce trebuie schimbat. nu sunt multe, doar ca nu prea stiu cum sa incep. azi implinesc 25 de ani. cumva e simbolica daca te gandesti ca ai trait un sfert din magicul 100. fericita? fericita. dar tare-as vrea sa fac multe, multe, multe lucruri pe care le simt, care-mi definesc momentan doar interiorul si care nu ies la iveala din cauza unor activitati pe care am ajuns sa le fac in mod automat. un compromis acceptat si prelungit pe o perioada nedeterminata.

in rest, alles gut. mi-am creat fara sa stiu cum o viata la care am visat dintotdeauna. am avut niste directii, dar nu m-am concentrat prea mult asupra lor. au venit mai mult singure. nu neaparat usor, dar s-au intamplat. iar de-acum, desi nici nu-mi place sa scriu ce am de gand sa fac, este obligatoriu sa se intample niste lucruri. necesita multa munca, dar am nevoie de asta. am nevoie sa completez acel interior prin rezultatele pe care momentan doar mi le imaginez.

si se vor intampla, mereu ai parte de rezultate bune daca iti urmezi instinctul si iti asculti inima. si cum inima incepe sa doara din ce in ce mai mult daca nu-i hranesc entuziasmul pe o perioada mai lunga de timp, e vremea sa ii indeplinesc aceste mici dorinte.

so... so far 25.

o direcţie: oricare

o direcţie tot trebuie să avem, oricare. o direcţie, chiar dacă nu ştii toate staţiile. de o direcţie tot avem nevoie, chiar dacă are contururi vagi. e bine să fie. memoria mea e slabă, dar memoria nasului şi memoria inimii sunt cele mai limpezi şi tot adună amintiri şi umplu goluri acolo unde mintea atât de obosită uită nume, locuri, oameni, întâmplări.

îmi zâmbesc, lângă o fereastră deschisă, multe îmbrăţişări mute.

note

" S'impliquer et oser prendre des risques en sachant et en acceptant qu'on ne puisse réussir à tous les coups, permet de progresser dans le domaine de la créativité."

 

să stai pe loc şi să alergi continuu

play this first:




petrec mai mult timp în bucătărie decât în living. oamenii trag de mine cu întrebări pe care vor să şi le pună lor înşişi, dar nu îndrăznesc. dau explicaţii scurte, lipsite de consistenţă. uneori le dau răspunsul pe care-l caută cu înfrigurare. nu le place niciodată cum sună, iar mie-mi tresare inima scurt şi-mi amintesc de aţele care se rup uşor şi de materialele care se destramă. rezistă doar când celălalt nu trage în altă direcţie.

încep să fie multe grade la umbră. în dimineţile mele prelungite şi atât de puţine, când intuieşti o lumină plăcută dincolo de draperii, îmi regăsesc unul dintre obiceiurile omului care poate să trăiască numai cu el. te schimbă în bine traiul solitar, te ţii mai bine pe picioare.

55,1 îmi spun şi-mi confirmă asta şi ecranul de sticlă. aud mai puţin zilele acestea, dar mă ascult mai mult. şi din liniştea mea, atunci când vuietul de afară devine deranjant, iau un pic şi-mi trece. trebuie să te asculţi pe tine mai mult când ţi se pare că din alte direcţii vin răspunsuri greşite.

în realitate, ar trebui să întrebăm mai puţin şi să credem mai mult. îmi închid urechile, cum făcea kiki în dans dans dans. şi-l ascult pe proust care spunea că nevoia asta de confidenţe şi de nesfârşite conversaţii vine dintr-o natură periculoasă.

mă ridic acum şi cu mine se ridică mai toate lucrurile. e linişte aici şi e o lumină plăcută pe care o intuieşti dincolo de draperii. poate că toate zilele de weekend miros la fel şi se simt la fel. ca o mătase foarte fină sau ca un bumbac moale şi parfumat.

de fapt, aş fi vrut să scriu despre cât de simple pot fi uneori lucrurile. dar trebuie să lupţi puţin ca să le faci să fie simple. tu, cu tine. trebuie să îţi închizi urechile.

e un fel de deszăpezire senzuală. 


cucu!


*în italic - Dans dans dans - Haruki Murakami

patruzecişioptdeoreîmpărţitladoi

play this first:



seara, iei cina singur în bucătărie. ai mers repede până acasă. aşa e de fiecare dată. ore târzii, pierdute pe o terasă unde ţi-ai jurat (pentru a câta oară) că nu mai calci niciodată. nu-ţi mai aminteşti ce ai făcut luni, marţi, miercuri. ştii că azi e joi, că mâine mai ai de ţinut ochii deschişi câteva ore şi că pe urmă poţi să răsufli cât de cât  uşurat 48 de ore. patruzecişioptdeoreîmpărţitladoi. ai citit un pic despre o terasă ascunsă în spatele muzeului literaturii române. despre casa memorială a lui gellu naum. ai recitit fluturii din pandişpan. ai băut iar prea multă cafea. ai citit din murakami şi n-ai regretat nimic din ziua de azi. nu e nouă senzaţia asta de sufocare. nu e nouă, doar că, de data asta, nu ştii de unde vine. tare-ai vrea să te tragă cineva puternic de mână şi să simplifice brusc toate lucrurile. dar ştii prea bine că, de fiecare dată, îţi rămâne de făcut un singur lucru: să le iei pe rând după ce ţi-ai reamintit că, în definitiv, puţine lucruri sunt cu adevărat dramatice. ţi se face dor de somn. mai mereu ai senzaţia că, la un moment dat, o să recuperezi ore bune de somn. a devenit un prieten permanent, senzaţia asta atât de stranie că o să dormi ceva mai mult, că trebuie să dormi, că vrei cu orice preţ să dormi. un prieten neglijat, de altfel.

nu-ţi creşte grijile peste măsura pe care o poţi suporta. ia-le pe rând.

days of the same

I feel tired these days. I do enjoy some moments but there are things, responsibilities, which I'm afraid I might fail to accomplish. Or I'll have to postpone. It's just tiring.